miercuri, 29 septembrie 2010

Petrosani - Herculane, iunie 2009

Uau! Super! Extra! Cea mai tare! (era in iunie 2009...)

Acum, ca m-am mai linistit, cred ca pot sa va povestesc cum am pedalat...
Ca si in alte randuri, ne-am fortat norocul si, desi prognoza nu era tocmai favorabila, am plecat la drum, la ceas de seara.
Pregatiti psihic pentru inevitabilele dusuri din zilele ce vor urma, vineri seara facem bagajele, dezasamblez bicicleta si astept sa treaca ultimele minute dinaintea plecarii. Dar ce vad pe geam cam depaseste asteptarile. E furtuna in toata regula, cu ploaie, vant si fulgere. Noroc ca trece repede.
Totul e gata ambalat si constat ca relativ rapid bicicleta poate deveni foarte compacta, desi nu e una pliabila.

O arunc in portbagaj, las masina in parcarea de la Gara de Nord si ma intalnesc cu Corrado si cu Fulgerica (Alexandru). Corrado e cam sifonat si rade pe-o parte. Pe partea cealalta cazuse pe linia de tramvai, pe sina uda. Bicla n-are nimic, el doar ceva vanatai si noroi pe haine.

Hai la bilete! Hopa! Nu mai sunt locuri! Cum naiba la ora asta sa nu mai fie locuri la tren?!? Si noi ce facem sase ore in picioare? Si a doua zi pedalam 42 de kilometri? Nu se poate, e un semn, sunt mai multe semne: furtuna, busitura lui Corrado, biletele. Cineva cred ca vrea sa ne spuna ceva. Noi suntem cam tari de urechi si ne incapatanam sa plecam.
 (corrado in stanga, fulgerica in dreapta)

Se face 23:46. Acum ar fi trebuit sa plece trenul, dar nici urma de el. Oare s-a 'mbatat mecanicul in depou? De ce nu mai vine? Nu e nici macar la peron...
Dupa 15 minute misterul e dezlegat, trenul soseste de la Mangalia, iar dupa vreo 30 de minute vine si trenul.
Negociem scurt cu mecanicul si biclele deocamdata stau mai bine ca noi, in cabina nefolosita a locomotivei. Urcam in primul vagon si surpriza, e gol golult si nimeni nu mai urca. Macar pana la Videle o sa stam comod, trei oameni pe sase fotolii, e mai mult decat am visat si nici macar n-am platit pentru ele.
Eu pregatit fiind, scot repede doua beri reci de la rucsac si ne binedispunem rapid, uitam de griji.
Videle... Nimeni nu urca... Deja zambim cu speranta...
S-a facut tarziu si adormin pe rand, fiecare cum poate sa se aseze mai confortabil. La Rosiori abia mai deschid un ochi, ramanem netulburati si adormim adanc pana suna telefonul. E Claudiu. Ma intreaba daca trenul care intra in statie (la Craiova) e trenul nostru. Buimac de somn ii zic:
- Bai, intra in statie, dar sa mor daca stiu in care!
Ma uit mai bine pe geam si-l vad pe peron. Suntem la Craiova. Urca si el bicla la "vagonul de biciclete" si ne adunam cu totii la noi in compartiment. Deja suntem siguri ca nu ne mai deranjeaza nimeni si ca CFR-ul a dorit sa ne faca cinste cu locurile respective. Noi chiar am insistat sa platim partea noastra, dar el nu si nu, face cinste. Nu ne-am suparat.
Adormim iar si spre orele cinci ma trezesc. Vroiam sa vad Defileul Jiului si din tren, ca nu l-am parcurs decat cu masina pana acum. Dar abia suntem la Targu Jiu. Oricum nu e mare pierdere, caci mai mult merge prin tunel decat pe afara, iar linia e probabil aceeasi pe care circulau si locomotivele cu abur, adica zob.
Cu o ora intarziere sosim in Petrosani, reasamblam bicicletele si pornim la drum. De fapt zburam, caci primii kilometri sunt la vale. Apoi ceva panta, dar usoara.
Stomacele incep sa-si ceara dreptul de a fi ascultate si oprim pentru micul dejun.

Orasele miniere, Vulcan, Lupeni, Uricani, odata pline de viata, raman unul cate unul triste si dezolante in urma noastra.

Cateii sunt mult mai bine educati ca cei din Bucuresti, nu sunt deloc tigani, cel mult latra un pic, dar nu se reped.
Examplarul de mai jos a inceput sa alerge dupa noi dintre niste masini. Panicat, pun mana pe spray, insa n-a fost nevoie de el. Alerga pur si simplu din placere cu noi, si asta vreo trei kilometri. Cand ne-am oprit, a venit sa-l mangaiem. Chiar mi-a parut rau cand am luat viteza si a ramas in urma.
 

Confirmand prognozele, incepe o ploaie foarte marunta. Nu e nevoie de pelerine, ne uscam de la caldura pedalarii.
Ajungem apoi repejor la cabana Cheile Butii, dupa vreo trei ore si un pic de la plecarea din Petrosani

 



Conditiile de cazare sunt mult peste ce ne-am asteptat, camere mari, cu lenjerie impecabila, mobilier nou, modern, bar, etc. Dusul fierbinte face minuni si cadem intr-un somn adanc, dar scurt, scurt pentru ca suntem treziti de Claudiu, care moare de foame.
Mancam bine, chiar se mananca bine la Cheile Butii, bem o palinca d'aia buna, taraneasca, un vin si ni se face un somn...

 
Da' ce? Avem parte de el? Neah...! Cine bate la usa? Claudiu, bineinteles. Nici nu mai conteaza de ce.
Ne trezim si mergem intr-o excursie de picior pana la Cascada Lazarul. Amabila, o fata de la cabana ne deseneaza o harta ce aveam sa constatam ca e foarte utila si bine facuta. Baietii sugereaza ca mai bine o luam pe ea de ghida, prea tarziu insa...
Drum prin padure, prin fanete, prin apa...

 

 

 

Cascada nu foarte mare, dar frumos incadrata de stanci. Apare si un grup care mersese in defileu, prin apa, costumati in neopren.
Ne imbie cu saltul in piscina de la baza cascadei, insa ei au costume, noi nu, iar amintirea traversarii paraului desculti nu e prea placuta.

 

Din pacate abia seara am aflat ca nu aia era cascada Lazarul, mai trebuia sa mergem un pic in amonte. Cascada principala are 35 de metri inaltime. Asa ca trebuie sa mai merg o data la Cheile Butii.
Intre timp am mai fost pe acolo si am vazut cascada cea mare:

Pe marginea drumului...

Si e deja seara. Cum la pranz am bagat in noi serios, acum ne multumim cu un desert si o salata. Putina joaca cu aparatul foto si apoi somn. Daca mai apare Claudiu o sa fie de rau... Glumesc, l-am rugat sa ne bata la usa de dimineata.

 


A doua zi
Ne-am trezit inaintea zorilor, dar macar dormisem in pat in noaptea precedenta si ne simteam mai odihniti.
Mancam bine si pornim la drum.
Seara trecuta m-am jucat cu aparatul foto si i-am scos stabilizatorul de imagine, asa ca primele poze ale diminetii nu sunt inteligibile, drept pentru care renunt sa le postez.
La 5:15 inaintam la lumina farurilor sau frontalelor, dupa caz. Claudiu, desi are o lanterna chioara, baga viteza si e foarte aproape de a plonja in parau la o curba.
Iesim repede la asfalt si pedalam ca niciodata, in paralel, pe soseaua pustie, de o calitate rar intalnita in tarisoara noastra. Linistea e ireala, se aude doar zumzetul cauciucurilor pe asfalt si din cand in cand latratul unui caine, undeva foarte departe.
E inca semiintuneric si nu ne dam seama daca cerul e acoperit, dar cum nu ploua, speram sa avem vreme buna.
Pe nesimtite versantii se apropie si intram in Cheile Scocului.

 

 

Continuam sa urcam si ne oprim dupa un timp pentru ceva ajustari. Claudiu ne arata ultimul set de scule, comanda speciala, de pe Net.

Asa arata bicla mea la inceputul zilei, s-o vedeti dupa cateva ore...

Asfaltul se termina, reducem presiunea din roti si intram pe un forestier cu rampa mai accentuata. Urcam catre pasul Jiu-Cerna.

 

 

 

 

 

Mai repede decat ne asteptam ajungem la punctul de maxima altitudine, 1366 metri, unde se separa bazinele Jiului de Vest si cel al Cernei. Parasim Parcul National Retezat si intram in Parcul National Domogled.

Dupa o coborare vijelioasa pe macadam, unde ating 47km/h, ajungem pe marginea unei rape adanci.


Vin alte coborari, urcusuri mai scurte si ajungem la firul apei. Recunosc moara parasita de la Izbucul Cernei.

 

 

 

 

Urcam cativa metri pe firul apei si ajungem la Izbucul Cernei, care ne-a impresionat pe toti, niciunul nemaivazand pana atunci locul de unde un rau iese direct din piatra.

 

 

 

Langa izbuc am dat de o echipa care facea foraje de prospectiune ptr drum, deci vor continua asfaltarea. Bine ca am mers acum, sa prindem natura inca salbatica.
O luam pe malul Cernei, catre Lacul Iovanul, intr-o succesiune de rampe-pante, prin padure.

Continuand firul intamplarilor si al apei stabatem kilometri de drum prin padure, noroios de la ultimele ploi, traversam puzderie de afluenti si zarim din cand in cand cate o portiune de lac.

Corrado e un car de nervi din cauza biclei care-i face probleme, semn ca a cam intarziat cu reviziile. Asta-i da ocazia lui Claudiu sa-i imprumute un pic sculele lui avansate, nu fara a le insoti si de cateva ironii privind diferentele de valoare ale bicicletelor si comportamentul lor.

Suntem din nou in sa si dupa putin timp ne apare in fata punctul cel mai distrus al drumului. Versantul cade continuu acolo si de aceea e un risc sa incerci traversarea cu masina, chiar si 4x4, pentru ca poti da peste ce am dat noi.
Jos era o prapastie de vreo 20 de metri, iar daca scapi pe panta nu te mai opresti pana jos.

 

 

Ne apropiem de 50 de kilometri de cand am plecat de la Cheile Butii si desi ceasul arata abia 10:30 suntem rupti de foame, dar hotaram sa nu ne oprim pana nu atingem fix 50.
Metrii parca se scurg tot mai greu, kilometrii parca stau pe loc. Se fac 50, dar n-avem unde ne opri, caci totul e o mare balta noroiasa. La primul loc mai uscat poposim, dar el nu vine decat peste inca vreo doi kilometri, atunci cand ajungem la baraj. Si iata cum arata bicicleta acum...

 

Treizeci de minute de pauza sunt mai mult decat binevenite. Radem cam tot ce avem prin traisti si ne bucuram de soarele care a iesit de putin timp din nori.
Urmeaza o portiune de drum care ne zdrangane creierii-n cap, drum din beton facut ferfenite de ape. Noroc ca nu tine prea mult.
Din pacate continua cu o urcare prelungita si genunchiul meu stang incepe sa cedeze. Parca am un cutit infipt in el. Noroc cu Alex, care imi da un algocalmin si in cateva minute parca zbor.
Ajungem la alt punct de interes al excursiei, Cheile Corcoaia. Gasim aici un peisaj parca din alta lume.  Dupa cativa zeci de metri de lupta ne dam seama ca nu putem razbate cu biclele dupa noi si ne intoarcem. Insa am apucat sa vedem partea spectaculoasa a cheilor.

 

 


 

 

 

 

 

 

Deja incep sa apara corturi, masini, am reintrat in civilizatie.
Ne strecuram prin alte chei, cu un nume ciudat, pe care nu l-am retinut.

 

 

Si iesim intr-un tarziu la asfalt adevarat, in drumul ce leaga Herculane de Baia de Arama. De la stanga: Claudiuxyz, Fulgerica2003, VladG si Corrado83

Ne credem ca si ajunsi la destinatie, insa incepe o succesiune de 5-6 urcusuri si coborasuri de 8% de nu ne vine sa credem. Se ating viteze record pentru tura asta, eu vreo 59km/h.
Si bineinteles Claudiuxyz trebuie sa aiba una din nelipsitele probleme cu bicicleta. Incepe sa i se desurubeze o piulita de la pedala la fiecare cateva sute de metri. Si n-avem cum s-o strangem, ca e nevoie de o tubulara. Bine ca nu s-a intamplat la jumatatea traseului, ca nu stiu ce ne-am fi facut.
De unde venim noi iese cu mult in afara hartii...

Si intr-un final intram in Herculane, mult mai devreme decat prognozam, e abia ora trei, prindem si trenul de 16:30, iar noi ne temeam ca nu ajungem la cel de 18:30.

 

Odihna lor...

Si "odihna" noastra...

Si Gara...


Trenul a intarziat cum ne-a obisnuit, o ora...

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu