Desi intors de cateva zile din aceasta excursie si amintirile sunt proaspete, imi vine greu sa ma apuc sa le astern pe hartie.
Daca tura de anul trecut de pe Dunare, de la izvoare si pana la Viena, a fost un prilej de continua admiratie, de descoperire a linistii, a frumosului si a valorilor lumii civilizate, tura din acest an mi-a trezit sentimente contradictorii, adaugandu-se la precedentele si urmele inca vii ale ororilor din razboiul yugoslav, intoleranta si lipsa de civilizatie a soferilor sarbi din anumite zone, gunoaiele de pe marginea drumului, cainii vagabonzi si restul semnelor care m-au facut sa resimt parca prea devreme apropierea de casa.
Cu rele putine si bune mai multe, sentimentul major e unul de implinire, de satisfactie a ducerii la bun sfarsit a unui drum destul de lung, prin orase interesante si peisaje de vis.
Spre deosebire de anul trecut, cand se anuntasera interesati de Eurovelo 6 chiar si opt oameni la un moment dat, anul acesta am fost destula vreme doar doi care ne-am exprimat intentia de a continua parcurgerea cursului Dunarii, pentru ca spre final sa strangem o echipa frumusica de sase biciclisti. Acestia sunt: Marian (Ombun), Dan (Gigix), George (Borcan), Marilena (Mari), Mihai (Tase) si cu mine.
Ne-am ocupat din timp de biletele de tren, la vagon de dormit, de impartirea traseului in etape si de rezervarea cazarilor la Viena si Budapesta.
O excursie in Bulgaria, la Rusenski Lom, ne-a ajutat sa ne cunoastem si sa punem la punct ultimele detalii organizatorice.
Si zilele parca au zburat apoi pana pe 13 mai, pre-ziua plecarii. Schimbam mesaje pe calculator despre evolutia impachetarii bagajelor si ne reamintim reciproc de lucrurile ce nu trebuie uitate acasa.
Sambata, 14 mai, putin dupa pranz, ne intalnim in Gara de Nord, la linia de unde va pleca Rapidul de Viena.
