luni, 1 iulie 2013

Muntii Almaj - Eftimie Murgu - Cascada Bigar - Anina - Marghitas - Valiug, iunie 2013

        Cateva zile libere la final de concediu... Caldura mare in Bucuresti... E un moment potrivit pentru inca o tura cu bicicleta. Trec in revista lista "de facut" si cea mai potrivit mi se pare traversarea Muntilor Almajului, continuand cu morile de apa de la Eftimie Murgu, Cascada Bigar...., destule lucruri interesante de vazut.
Cateva telefoane date si mi se alatura Vis-a-vis si So, al doilea find la prima lui tura cu bicicleta la munte. 
Joi seara burdusim Smartul cu bagaje, lucru nu foarte greu de realizat avand in vedere cat de micut e, punem trei biciclete deasupra plafonului si suntem gata de drum.

Drum..., lung drum... 
Ajungem cu bine la Eselnita, dupa aproape 6 ore de condus si ne cazam la o pensiune chiar pe malul Dunarii, urmand ca in zori sa incepem tura propriuzisa.
Ne trezim devreme si punem mana pe aparatele foto (voi adauga mai jos si poze facute de So).


Facem o scurta vizita la statuia lui Decebal, pentru ca unii dintre noi nu o vazusera niciodata si era pacat sa o ratam fiind doar la patru kilometri de noi.
Pe la orele 10 suntem gata de pedalat si ne grabim sa parasim soseaua asfaltata ce duce la Orsova. Cautam umbra padurii, la soare sunt deja 31 de grade.



Macadamul e foarte bun.
Trecem pe langa sute de stupi, se pare ca zona e apreciata de apicultori. In unele locuri am gasit cate un stup lasat, dupa parerea noastra, pentru marcarea terenului ca "ocupat". Alta explicatie nu am gasit.

La umbra e foarte placut si avem noroc ca drumul se tine tot pe sub pomi, urmand cursul unui parau. Urcam deocamdata usor, prilej pentru So de a-si intra treptat in forma.
 


Traversam de mai multe ori apa pe poduri si pana la urma nu mai rezistam, ne oprim pentru a-i simti mai indeaproape racoarea.


Mai sus se ascute un pic rampa, dar se poate merge in sa fara probleme.
O cladire abandonata se pare ca a fost folosita pe post de poligon de tragere. Cine stie, poate vreun vanator mai putin norocos n-a vrut sa se intoarca acasa cu pusca nefolosita.

Un izvor iesit in cale atunci cand proviziile de apa se cam imputinasera e un prilej de bucurie. Daca tot avem de baut luam si pauza de masa, oricum urcarea e pe sfarsite.


O problema ar fi lipsa semanlului GSM pe tot drumul (Orange si Vodafone). Incercand sa prind semnal sa vad pe unde a ajuns sotia cu masina, o iau putin inainte, sperand ca in culme sa am mai mult noroc.
Trec pe langa o zona de exploatare, insa nu stiu ce s-a excavat aci. Utilajele au cam ruginit, iar in goapa ramasa in urma lor s-a format un mic lac artificial, albastru si limpede. Malul  e malos, asa ca renunt la baie si-i dau mai departe.


Langa niste case abandonate traseul GPS paraseste drumul principal si face stanga. Incropesc un marcaj pentru cei ramasi in spate si apuc pe ultimii metri de urcare. Drumul e acum abrupt si pietros.



Pana acum n-am intalnit tipenie de om. Cand sa ies pe culme, aud niste motoare ambalate si apar trei baieti cu niste ATV-uri adevarate. Intru in vorba cu ei si-mi dau seama ca sunt ceva rusi sau polonezi, vorbesc stricat engleza. Imi arata pe harta unde vor sa ajunga, dar nu stiu sa-i indrum, nici pe harta ROAD2008 nu apare vreo poteca.
Zaresc in sfarsit antena de GSM din culme, dar nu mi-e de folos, probabil e Cosmote, caci Orange si Vodafone sunt moarte in continuare.

Ne regrupam si ne pregatim de coborare, dar inainte de aceasta mai avem de trecut o singura cocoasa.


Tot drumul a fost presarat de intersectii, fara un track GPS sau o harta extrem de detaliata nu prea ai sanse sa te descurci in muntii astia si sa ajungi unde ti-ai propus.

Alaturi se afla Svinecea Mare, cel mai inalt varf din Almaj, cu 1.224 metri. Noi stam un pic mai jos, la aproape 1100 de metri.


O balta mocirloasa blocheaza tot drumul. Pare adanca pana la genunchi si miroase urat asa ca nici unul dintre noi nu are chef sa bage bicicleta in ea.
Ocolesc prin dreapta, stergand adanc tufele de langa ea.

In acel moment milioane, si nu exagerez, milioane de musculite ce se odihneau pe frunze isi iau zborul formand un nor alburiu. Ma protejez cum pot, inchid ochii, astup urechea dreapta cu palma si in pas alergator traversez zona de atac. Insa nu suficient de rapid. Sunt acoperit cu un strat gros de un deget de musculite, care se lipesc de pielea transpirata.
Arunc rucsacul, casca, tricoul si ma scutur din toate puterile. Senzatia e dezagreabile si cu greu reusesc sa scap de invadatori.
Intre timp ajunge si So in zona si are parte de aceeasi primire, ceva mai putin numeroasa, ca mai scuturasem eu din lighioanele zburatoare.

De aici incepem coborarea, la inceput presarata cu pietre prabusite in drum. 
Vis-a-vis face un slalom reusit printre ele. Incearca si So, insa termina slalomul cu o mica tranta, fara urmari serioase.


Ne asteptam la o coborare de viteza, insa in prima parte am folosit cam mult franele, curbele fiind stranse si panta maricica. Nu am mai oprit pentru poze in acea zona.
Apoi am putut sa-i dam mai tare la vale.


Prin Cheile Rudariei incepe asfaltul, insa drumul e foarte ingust si abordam cu atentie curbele. 

Vestitele mori de apa de la Eftimie Murgu sunt inca folosite in mod curent de localnici.



Traversam localitatea si ne oprim la o terasa pentru a ne racori cu niste beri Radler. Pentru cine nu stie deja, numele acestui tip de bere provine din limba germana si inseamna chiar "Ciclist". 
  
Zabovim vreo ora si apoi plecam spre Bozovici, tot pe asfalt.

Drumul e o nesfarsita succesiune de curbe, fara a urca sau cobori foarte mult, asa ca ne deplasam destul de rapid pana la urmatorul punct de interes, Cascada Bigar.
O stiam din poze, insa vazuta nemijlocit m-a impresionat mult mai mult. Nu degeaba a luat anul trecut locul intai in topul celor mai frumoase cascade din lume. Volumul de apa e mic, insa forma deosebita iti capteaza atentia.
 

Si iar pe curbe, daja manati de la urma de soarele care apune. Drumul e foarte putin circulat si astfel ne bucuram in voie de peisaje.

Inainte de Anina e o catarare prelunga, pe care o abordez mai in forta. Temperatura e perfecta pentru pedalat si nu sunt deloc obosit. Spre varful ei ma ajunge din urma si vis-a-vis, insa nici urma de So. Ma opresc la intrarea in Anina si-l astept. 

Stau ceva vreme si, cum nu apare, cobor cativa kilometri si-l gasesc odihnindu-se. A facut o greseala specifica incepatorilor, a pedalat "in forta" si nu "la cadenta" si astfel si-a cam terminat genunchii.
Dupa ce a mutat cateva pinioane in sus lantul, a putut sa parcurga in sa si ultimii kilometri, pana la pensiunea Costi, unde aveam rezervare si unde vis-a-vis deja savura o bere, destul de calda dealtfel, caci frigiderul nu mersese pana atunci, noi fiind singurii clienti.
Mancam foarte bine si ieftin la restaurantul pensiunii si ne retragem la somn. Unii se pot bucura de el mai mult decat altii. Paturile sunt foarte scurte, probabil 180cm si au tablii de lemn masiv la ambele capete. Iar So masoara doar 1.94m...

 Un filmulet al primei zile, facut de vis-a-vis:
A Doua Zi            
        Debuteaza cu un mic dejun gustos, nu foarte incarcat, si cu pregatirile de drum. Unora le-a luat ceva mai mult decat altora, campion fiind So, care, desi trezit cu ceva ore bune inaintea celorlalti, inca mai avea de reglat la bicicleta atunci cand eram gata de plecare.

Din Anina iesim in directia Resita, intr-o urcare usoara, care ne ofera o buna perspectiva asupra orasului.

In scurt timp facem drepta catre Marghitas si urcam ceva mai accentuat pe un drum din placi de beton.

In varful dealului troneaza abandonat(?) un cartier de blocuri, ridicat probabil in perioada de dinaintea crizei.

Desi planul nostru era sa mergem direct catre Marghitas, in urma informatiilor primite de la localnici am facut o abatere catre pestera si lacul Buhui. In total vor fi doar zece kilometri in plus, dus-intors. Iesim de pe asfalt pe un forestier foarte bun.


Dupa vreo trei kilometri, un indicator ne indruma catre Pestera Buhui. Abia asteptam sa-i simtim racoarea. Patrundem vreo 150 de metri in interior, mergand din piatra in piatra pentru ca pe acolo inca mai curge paraul care a format-o.






Noroc cu farul de bicla, care ne asigura o vizibilitate foarte buna. Unele formatiuni sunt de-a dreptul interesante, insa cu regret trebuie sa ne intoarcem. Nu avem timp sa exploram mai departe.
 


Curand ajungem si la Lacul Buhui, un lac artificial, creat prin ridicarea unui mic baraj. Privelistea e frumoasa si locul e exploatat de cei din imprejurimi, multi stand la iarba verde si facand baie. Pacat ca nu se poate cumpara nimic din zona, toti isi carasera mancarea si bautura cu ei. 




Revenim la intersectia unde ne-am abatut spre Buhui si apoi ajungem la Marghitas. Acum ne e clar de ce nu raspundea nimeni la telefon cand am incercat sa rezervam cazare aici. Hotelul, desi oarecum renovat, e inchis.

Taversam un camp si atingem apoi un nou punct de interes, si anume terasamentul unei foste cai ferate industriale care lega Anina de Resita. Noi vom merge pe traseul ei doar intre Marghitas si Comarnic. Un scurt istoric al acestei cai ferate se poate gasi aici


Un indicator ne arata ca suntem pe drumul cel bun, care deocamdata e chiar bun, ne oprim din pedalat doar pentru poze.

Din vechea cale ferata nu au mai ramas decat pietrele de pe terasament, destul de rare dealtfel, ce nu ne ingreuneaza deplasarea. Din loc in loc se vede cum a fost taiata stanca pentru a face loc trenuletelor. In alte locuri s-au facut ziduri de piatra, pentru a sustine linia. Totul trebuie sa fi fost o mica bijuterie inginereasca si mi-ar fi placut teribil sa ma plimb pe acolo cand micile locomotive cu abur pufaiau tragand dupa ele vagonetele pe ecartament redus.



O pestera noua (Haldina) nu putea sa ne scape nevizitata. Inauntru e un laculet langa care gasim chiar si o broscuta (de pestera?).




Revenim pe terasament si nu dupa mult timp ajungem acolo unde ar fi trebuit sa existe un pod peste apa Buhuiului. Din el au mai ramas doar culeele de piatra. De altfel tot drumul de la Marghitas si pana aici s-a tinut aproape de raul Buhui. Din fericire traversarea prin vad este usoara si o facem fara a ne uda la picioare.


Incepem sa coboram tot mai des de pe biciclete pentru a depasi arbori cazuti la pamant sau pietrele mai mari din poteca. Desi urmam un traseu turistic, marcat cu banda albastra, probabil ca de ani de zile nu a mai fost intretinut.


Primul tunel e unul sapat direct in stanca, neconsolidat si se prezinta in stare buna. Il traversam usor, insa dupa acesta drumul se strica de tot. Mai mult caram bicicletele in brate, de mers pe ele nici nu se mai pune problema decat rareori.




Dupa ceva lupte cu natura ce ne-a invadat calea ajungem si la al doilea tunel. Acesta a fost afectat de alunecari de stanci la ambele capete.

Ne cataram pe gramada de pietre si aruncam o privire inauntru. Nu prea ne place ce vedem, iar eu am un deja-vu nu tocmai placut cu o astfel de traversare intamplata chiar in tura precedenta. Alunecarile de teren au inchis partial intrarile si apa s-a acumulat formand o balta de vreo 20-30 metri lungime si Dumnezeu stie cat de adanca.


Versantul in care a fost sapat e foarte  abrupt si suficient de inalt cat sa-mi iau gandul de la a-l escalada, asa ca merg inainte. So si vis-a-vis raman sa priveasca, deocamdata sunt hotarati sa traverseze peste culme. O iau usor la pas impingand bicicleta si incercand sa apreciez cat de adanca va fi apa. In spatele meu aud glume, insa nu ma descurajez, ii dau inainte.

Apa e incredibil de limpede si, surprinzator, nu e foarte rece, imi pare chiar o temperatura placuta. Odata iesit in cealalta parte incerc sa-i conving pe ceilalti sa urmeze aceeasi cale. Insa, vazand cat de adanca e apa sunt si mai reticenti ca la inceput. Se decid sa vina peste munte.


Stiind ca am de asteptat, ma asez pe o piatra si-mi storc in liniste hainele ude. Mananc cateva batoane cu cereale si susan si trag cu ochiul periodic spre varf, sperand sa aud voci. Reusesc sa le gasesc un traseu cat de cat mai usor de coborat. Dupa 10-15 minute aud voci si-i strig, ca sa-i indrum pe poteca cea buna. Imi raspund, insa nu deslusesc ce-mi zic si, desi se aud aproape, nu-mi dau seama unde anume sunt dupa culme. Intr-un final imi dau seama ca vocile vin de fapt din tunel! Privind la ce ar fi avut de urcat au ajuns si ei la concluzia ca e mai acceptabila o baie scurta decat o ora de chin peste munte.

De aici incolo se strica din ce in ce mai tare starea drumului. Stanci sunt prabusite in drum, copaci ne bareaza calea si ne impiedicam la tot pasul de bolovani mai mari sau mai mici. Incepe sa semene tot mai mult cu traseul prin Cheile Nerei si, daca stau sa ma gandesc bine nici nu suntem foarte departe de Nera...






Ne dor rau mainile de la atat "pedalat" si pare ca zona asta impracticabila nu se mai sfarseste... Maghitas - 6 km.... Doar 6 km am parcurs??? Hmmm, ni s-au parut muuuult mai multi.

Intr-un final terminam in acelasi stil portiunea de valea Buhuiului. Acesta se varsa in Caras. Chiar in zona de varsare trebuie sa traversam ramasitele unui pod de otel. Grinda pe care vom merge nu e nici prea lata, nici prea ingusta pentru a-ti da fiori. Doar mana curenta e un pic cam departe si la fel e si fundul vaii, undeva pe la 15 metri. Cu bicicleta intr-o mana si cu cealalta tinandu-ma de pod, traversez simultan cu Vis-a-vis si asteptam reactia lui So cand va vedea ce are de trecut. Din fericire nu are rau de inaltime nici el si putem zambi ca am scapat usor.




Despre sectorul parcurs pana acum cred ca vreo patru flacai cu drujbe, in 2-3 zile de munca ar reduce la mai putin de o zecime distanta ce nu s-ar parcurge in sa. Ar trebui taiati pomii cazuti si dat cate un sut bolavanilor din poteca. Dar cine sa faca asta...? In naivitatea noastra am sperat ca odata intrati pe Valea Carasului vom scapa de obstacolele de pe traseu. Si chiar cand credeam ca mai rau nu se poate, am ajuns pe aici:







O rupere a ritmului (de melc) ne-o prilejuieste o noua pestera, Popovat. Vreau sa vad unde continua galeria si ma var in deschizatura. In dreapata mea e un cot si dupa el o fereastra de fier, ca usa nu pot sa-i zic, de vreo 50 x 40 cm. Pe acolo trebuie sa se strecoare speologii. Cam atat cu Popovatul, oricum ni se cam luase de vazut pesteri, de vazut orice. Tot ce ne doaream era sa iesim mai repede la un drum fara obstacole.


Ne oprim sa mancam ceva mai serios, suntem cam storsi de energie.

Track-ul facut de mine pe imaginea de satelit ne arata inca vreo doi kilometri si ceva pana la un forestier, ceea ce in conditiile de deplasare de pana acum inseamna foarte mult. Ce nu am vazut eu pe satelit e de fapt "salvarea" noastra, un tunel destul de lung, care scurteaza mult distanta de parcurs, tunelul Cheia.


Il abordam cu strangere de inima, nimeni nu mai are chef de inca o baie si avem noroc. Desi e prabusit partial la interior, e totusi uscat.



Conform GPS-ului, de acum ar trebui sa fim chiar pe drum, insa nici urma de acesta. Nu ne-a venit din prima ideea sa-l cautam si "in sus". Pret de inca trei-patru sute de metri am mers chiar langa acesta langa un zid inalt de stanca, fara nicio posibilitate de a urca pe el si avand parte de aceeasi poteca de calitate. La final trebuie sa frunzarim bine niste tufe de urzici, dar nu mai conteaza, am scapat de chin.


Eu si So continuam la vale, pana la Pestera Comarnic. Vis-a-vis o ia direct la deal, pe unde va trebui sa ne intoarcem si noi. Pestera Comarnic se viziteaza doar cu ghid, iar acesta tocmai a plecat, ne informeaza unul dintre tinerii campati in zona si care lucrau de zor la pregatirea unei instalatii de sunet pentru petrecerea ce avea sa se incinga in acea noapte. Hai macar sa vedem intrarea! Urcam cateva zeci de trepte in fuga si ajungem sus gafaind usor. Facem cateva poze, aruncam o privire inauntru si apoi coboram tot in fuga.

Cand sa ma sui pe bicla, imi dau seama ca am uitat ochelarii pe o piatra, la gura pesterii. Of, hai iar in fuga pe scari si iar la vale! Pe bicicleta incepe o urcare continua. Ii dau tare, sa-l prind pe vis-a-vis. Il gasesc la o intersectie in Y. Nu e deloc clar pe unde ar trebui sa o luam. El a mers deja cateva sute de metri pe fiecare varianta si ambele se indeparteaza de traseul nostru. Oricum trebuie sa-l asteptam aici si pe So, asa ca mai fac si eu o explorare pe ramura din stanga. Pana la urma e clar ca aceasta nu e cea buna si ma intorc.

In astfel de locuri e foarte greu sa decizi varianta corecta, daca pe harta nu apar ambele drumuri. Track-ul arata "inainte", dar pe unde? Cum So inca nu a ajuns, stabilesc sa merg si pe dreapta si, daca nu ma intorc inseamna ca asta e drumul bun si sa ma urmeze. Se pare ca asta e drumul cel bun. Ne regrupam ceva mai sus si reluam ascensiunea pana ce ajungem iar la o intersectie de acelasi tip. Speram sa fie buna calea care urca mai putin abrupt. Dupa vreun kilometru ne dam seama ca nu e. Ne intoarcem si o luam la deal.

Cativa kilometri urc fara oprire pe o rampa ce ma obliga mai mereu sa folosec raportul minim foi/pinioane. Apar noroi si pietre, uneori praguri, nu e chiar usor de pedalat.



O intersectie in culme ne pune din nou probleme de orientare. O iau inainte si identific pe unde trebuie sa continuam. Ma intorc sa-i astept pe So si pe Vis-a-vis.

Nu pot sta pe loc, sunt invadat de tantari si muste, asa ca patrulez prin intersectie, sa scap de atac. Invartindu-ma pe acolo vad agatat ceva intr-un pom, ceva care seamana cu un marcaj de traseu enduro sau mtb. Ma apropii si observ ca e de fapt o punga de plastic pe care cineva a agatat-o in pom si altineva sau ceva a sfasiat-o. Urmele imi par de ghiare si instantaneu incerc sa-mi dau aduc aminte daca in muntii astia sunt ursi. Scot spary-ul cu piper si sunt atent la orice zgomot.

Pana la urma singurii care intrerup linistea sunt colegii de tura. Nu mai pierdem timpul si suntem rasplatiti cu o coborare prelunga, pe un drum din ce in ce mai bun, pana la Valiug. E cum nu se poate mai binevenita, caci niciunul nu prea mai avem vlaga in noi. Pe marginea drumului gasim o inscriptie in germana, de pe vremea Imperiului si ne dam cu parerea despre ce ar scrie acolo, ceva despre o inaugurare. Nu contreza prea mult, e impresionant insa ca a rezistat atat timp acolo.


Si gata, Civilizatie! Prea multa deja! Suntem pe malul lacului Gozna (Valiug), unde gasim doua baruri ca la Mamaia, cu fite, baldachine si figuri. Si o pensiune ca in Austria.


Inainte sa ne asezam si noi la o terasa facem poza de final de tura. Abia asteptam, sa mai radem niste Radlere (eu fara alcool acum, am 520 de kilometri de condus in noaptea asta).

Pe la orele 00:00 ajungem in Resita si vizitam muzeul in aer liber al locomotivelor cu abur. Este foarte interesant si destul de bogat. Sunt acolo in jur de 20 de tipuri de locomotive ce au functionat in Romania de-a lungul anilor.


Multumita vastei retele de autostrazi a Romaniei prindem rasaritul soarelui pe A1, Pitesti - Bucuresti si la orele 6 A.M intram in capitala. La orele 7, dupa ce-i las pe baieti pe la casele lor, inchei si eu inca o tura memorabila.

Pentru track-ul GPX lasati un comentariu si vi-l pot trimite.

 

10 comentarii:

  1. Ca sa nu ramii nelamurit : e o placuta comemorativa ptr A.Ronna, un director la directia padurilor si muntilor de pe vremea austr-ungarilor care a adus din Boemia vanat - cerbi in diverse stadii de creste - si i-a eliberat in padurea aia.

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari pentru tura. Faceti un mare bine promovarii cicloturismului in zona muntilor Almajului/Aninei/Semenic. Sa speram ca se vor dezvolta si unitati de cazare si ca turismul va putea inflori in anii ce urmeaza.

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc.
    Da, e mare nevoie pensiuni in zona asta. Cu greu am putut gasi ceva cat de cat decent in Anina. Si e pacat, zona e atat de frumoasa...

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitari pentru tura mi-a placut foarte mult , dar totusi am o nelamurire , masina voastra nu a ramas la Eselnita , cum ati ajuns din resita la ea ?

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc.
    Sotia a condus-o pana acolo pe sosea, in timp ce noi am traversat peste munte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mister rezolvat , asa mai zic si eu cu masina de asistenta pe langa tine , sincer dupa parerea mea aceasta oportunitate ati ofera multa incredere si automat nu mai cari kilograme in plus dupa bicicleta si automat turele devin frumoase si nu chinuitoare . Va doresc Lant intins in continuare si sa nu-l lasati sa rugineasca pana la adinci batranete si Cel Preinalt sa fie cu voi in toate calatoriile per care le veti mai face si sa va pazeasca de acidente si de tot ce este rau .

      Ștergere
    2. Multumim pentru cuvintele frumoase.

      Ștergere
  6. Hello!
    te rog sa imi lasi un link cu track-ul GPS!
    Am incercart pe bikemap, chiar si din link-urile de mai sus dar, din pacate, nu gasesc tura voastra...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut.
      Pare ca au gherlit astia de la bikemap link-ul initial. Am actualizat pagina cu noul link. Acum ar trebui sa-l poti accesa.

      Ștergere