joi, 14 martie 2019

TransCalimani, septembrie 2018

        O tura hat, departe, tocmai in Muntii Calimani. Asa de departe incat daca nu as fi avut drum prin Piatra Neamt nu m-as fi gandit sa ma duc special pana acolo doar ca sa pedalez.
Chiar si din Piatra tot ne-au trebuit vreo trei ore ca sa ajungem in Neagra Sarului, acolo unde incepe unul din Trans-urile Romaniei, TransCalimani.
Impreuna cu Alex plec la drum inaintea zorilor si ne bucuram de peisaje invaluite in ceturile diminetii pe Valea Bistritei. La Vatra Dornei il imbarcam si pe Aristotel. Curand parcam in Neagra Sarului si incepem sa pedalam pe asphalt, pe o urcare domoala, pana la Gura Haitii. 
Intram in Parcul National Calimani. 
Un mic punct de informare ne arata ca vom urma un traseu istoric, Via Maria Theresia, parte din colectia actuala de rute de bicicleta europene de lung parcurs, E8, care leaga Dublinul de Istanbul.




De altfel tot traseul este bine marcat si presarat cu panouri informative.
Aici ne despartim de Alex, care nu are o bicicleta tocmai potrivita potecilor de altitudine pline de pietre.

Apropierea de cariera de sulf se face simtita prin poluarea intensa a raului Neagra, de-a lungul caruia pedalam inca de la inceput.

O urcare in forta se joaca putin cu pulsul si respiratia mea. Imi place insa. Iar cand zaresc cariera regret ca nu am insistat sa urce si Alex pana aici. E impresionanta prin dimensiuni si colorit. Ma duce cu gandul la Grand Canyon, insa aici omul a fost cel care a facut lucrearea. 
Imi imaginez vulcanul demult stins, care a lasat in urma sa aceasta masa uriasa de sulf.




Cariera este abandonata de mai multi ani. Intelegem de la rangeri ca ingineriile financiare ar fi fost adevarata cauza a inchiderii exploatarii, altfel zacamantul fiind intr-o concentratie ridicata.
Noi ne continuam urcarea, fara a scapa din ochi norii plumburii de la orizont. Cale de multi kilometri vom da roata carierei pana vom ajunge de partea cealalta a ei, aproape de nivelul superior.





Parasim definitiv cariera si o tinem tot catre sud, pe drumul de altitudine, inspirat marcat cu stalpi din lemn.


Panta se ascute, tot mai multe pietre apar pe drum. Fortez pe urcarea unei trepte si reusesc sa rup lantul, pentru prima oara de cand pedalez la munte. Pur si simplu pinul a sarit din za. Pierdem vreo 20 de minute incercand sa-l gasim, fara succes insa. Montez un pin de la Aristotel, care se potriveste oarecum si am grija sa nu mai fortez pedala. Tarasenia ne costa o ora si deja am trecut bine de pranz, iar stomacele noastre au devenit zgomotoase, chiar daca am tot bagat cate ceva la ghiozdan pe durata urcarii.
Privelistea Cabanei Retitis (2021 m) ne da o gura de energie si ne grabim sa ajungem la ea. E de fapt o statie meteo care ofera si gazduire.
Ne e tare foame si rugam cabanierul sa ne dea ceva de mancare. Pana vine masa ne bucuram ca are si bere de vanzare. Nimic nu are un pret clar, nici cazarea, nici masa. Se cere cat vrei sa dai. Eu nu ma simt confortabil cu situatii de genu asta, chiar daca mi se cere mai mult prefer sa mi se spuna atat costa.

Asteptand masa ne uitam pe geam la norii care alearga peste platou. Greu de prevazut evolutia vremii.

Dupa ce platim iesim afara si vrem sa incepem coborarea pentru cea de a doua parte a traseului. Insa vremea s-a schimbat mult fata de cum era cand am sosit. Temperatura a scazut, iar vantul bate tare. Pun pe mine foita de ploaie si, din pacate, asta e tot ce am la dispozitie. Regret ca am lasat la masina pantalonii lungi si polarul!
Ii dam cat de tare putem la vale, ca sa mai pierdem din altitudine si sa castigam in grade Celsius. Dar la mai mult de 20km/h inghet instantaneu. Incepe sa ploua marunt, temperature scade pana la 6 grade. Din cauza umezelii si a vantului "real feel" e bine de tot sub zero.
Bolovanii care au invadat drumul devin alunecosi si ne ingreuneaza si mai mult deplasarea. Dupa vreo 15 minute ne oprim langa un sopron parasit. E musai sa iesim din vant, caci incep sa simt ce inseamna hipotermia. Tremur si strang cu greu franele.
In spatele sopronului, feriti de vant si de ploaie, facem cateva miscari energice, ca sa ne punem sangele in miscare. Ne incalzim un pic. Scrutam norii in speranta unei ferestre, care sa ne permita o evadare catre vale fara a ne uda prea tare. Nicio sansa!
Pe cai!
Bicicleta sare vartos din bolovan in bolovan. Drumul nu prea mai arata a drum, ci mai mult a albie de rau. Din fericire ploaia e marunta si nu curge prea multa apa. Nu vreau sa ma gandesc cum se simtea Aristotel pe bicicleta lui, fara suspensii.
Nu mai fac poze, oricum am degetele inghetate si mi-ar fi greu sa apas butoanele minuscule ale aparatului foto.
Dupa ceva timp ajungem la limita padurii si scapam de vant. Iesim apoi de sub nor si, incredibil, iese soarele. Drumul e in continuare foarte rau ca structura, dar nu mai conteaza, ne bucuram de razele calde.
O haita de ciobanesti ne inconjoara. Punem biclele la exterior si inaintam incet. Apare si ciobanul, care ne petrece o bucata de drum. Ne preia apoi o alta haita, si inca una. Din fericire niciunii nu sunt pusi pe muscat.
La a patra haita se schimba situatia. O catea neagra vine cu dintii ranjiti, decisa sa ne capseze. Norocul ei si al nostrum ca apare ciobanul si alunga cainii. Eram la o secunda de a o parfuma din belsug cu spray cu piper.
Am aflat de la ciobani ca avea pui si de aceea era asa de rea. Bine, nicio haita nu ne-a zambit, dar cateaua asta era deosebit de agresiva.
Stanele sunt asa de apropiate una de alta pe sectorul asta de drum... Dar asta se intoarce in favoarea noastra pentru ca haitele, in loc sa se concentreze pe noi se razboiesc intre ele, pentru apararea teritoriului.
Cred ca dupa a opta stana scapam de stres si intram pe un sector de drum bun, care ne permite sa ne dam mai tare la vale.
Iesirea la asfalt nu inseamna finalul turei. Mai avem cateva urcari neasteptate, care ne dau de lucru, dar si o coborare dementa. 
In Neagra Sarului mai trebuie sa traversam de partea cealalta a culmei si am ajuns la masina. S-a intunecat si pedalam la lumina farurilor. Pe final incepe cu adevarat sa ploua serios, dar acum chiar nu mai conteaza. 
Punem bicicletele pe masina si mergem in Vatra Dornei, unde ne asteapta Alex. Si-a facut prieteni intr-un club de rockeri si a petrecut acolo toata dupaamiaza.
Aristotel ramane in Vatra Dornei, in asteptarea unui tren de noapte pana la Campulung Moldovenesc.
Pe drumul de intoarcere tot povestim despre gratarul pe care-l vom face in Piatra, depre palinca si vin bun. Pe la orele 23:00 ar trebui sa fim acolo. 
Dar n-a fost sa fie. Intr-o serpentina zaresc o masina rasturnata cu rotile in sus, in sant.
Opresc, iau lanterna si, temandu-ne de ce am putea descoperi la interior, ne apropiem de locul accidentului. Din fericire nu e nimeni inauntru si nici urme de sange nu sunt. Cautam si in afara masinii, nimic.
Intre timp am sunat la 112 si ni se cere sa ramanem acolo pana la venirea unui echipaj de Politie, deci ei nu stiau de accident pana sa sunam noi. Acesta nu se petrecuse cu mult timp in urma pentru ca motorul era inca cald.
Ne gandim ca soferul a fost beat si a fugit ca sa ascunda asta.
Asteptam in masina vreo jumatate de ora si nici urma de Politie. 
Sunam din nou la 112 si le spunem ca credem ca s-a petrecut acolo, ca nu sunt victime si ca nu mai stam aiurea in padure. Insa operatoarea insista sa ramanem acolo.
Acum ajungem la vorba aia cu facerea de bine...
Pentru vreun dobitoc inconstient ne pierdeam noi timpul acolo.
Intr-un tarziu apare si Politia, dupa mai bine de o ora de cand i-am chemat. Iritat ii intreb ce-a patit girofarul de a trebuit sa stam atat acolo. Se scuza ca au avut alta interventie.
In fine, le facem un rezumat si plecam. Macar n-am mai pierdut timp sa scriem declaratii.
Abia pe la 1:00AM ajungem in Piatra. E prea tarziu pentru gratar, dar la un paharel nu renuntam.
Tura frumoasa, 76 kilometri si vreo 1500 metri diferenta de nivel.
Recomandarea ar fi sa se coboare pe acelasi drum pe care s-a urcat la Retitis, sunt prea multi bolovani in a doua parte a buclei si nici peisajul nu e la fel de spectaculos ca pe urcare.




Relive 'TransCalimani'


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu