miercuri, 6 iunie 2012

EuroVelo6 - Partea a III-a: Dunarea, de la Turnu Severin la Oltenita, mai 2012

Prima Zi (Turnu Severin - Portile de Fier II - Negotin) - 82km

        Etapa de anul trecut din Eurovelo 6 am terminat-o in fata garii din Turnu Severin si deci, in mod firesc, anul acesta am mers tot pana acolo pentru a continua traseul. Echipa a fost insa alta, pornind la drum alaturi de Alex si Arthur, avand si o masina de suport, condusa de prietena mea. Am redus astfel volumul bagajelor purtate pe bicicleta si am scapat de discutiile cu "nasii" CFR-ului si de spaga aferenta.



La intrarea in oras dinspre Orsova am descoperit cel mai frumos sens giratoriu din Romania, in mijlocul lui fiind reprodus un fragment din podul lui Apolodor din Damasc.

Cum am ajuns la Turnu pe la orele unsprezece, sculati fiind inaintea zorilor, am decis sa luam pranzul inainte de a ne urca pe biciclete. Portbagajul masinii e ticsit cu mezeluri, fructe, legume, cereale, etc, asa ca avem parte de o masa imbelsugata, luata in parc, in racoarea placuta a umbrei. Alex vrea sa combine miscarea cu un regim alimentar, asa ca oricat l-am imbia, nu renunta la mazarea lui fiarta. Sunt aproape sigur ca nu va rezista asa, dar nu insist.

Dam bicicletele jos de pe masina si ne pregatim de drum. Din pacate steguletul lui Alex nu rezista prea mult pe portbagaj. Sistemul de prindere il face sa tot alunece pe roata.



Trece pe langa noi un nene cu o trasurica plina de bagaje, unul dintre putinii cicloturisti pe care i-am zarit in aceasta tura, adica TREI in total, hai patru, ca doi erau pe un tandem... Foarte, foarte putini in comparatie cu etapele anterioare.

Cum azi vom intra in Serbia, cautam sa schimbam niste dinari, insa, contrar asteptarilor, nimeni nu schimba asa ceva in Turnu Severin, nici bancile, nici casele de schimb. Ramane sa cumparam direct din Serbia, contra euro.
Iesim din oras, catre Simian si dam piept cu vantul destul de puternic din fata si cu primele rampe, usurele, ce-i drept.


Avem si primul contact vizual cu Dunarea.

In scurt timp ne oprim la un magazin satesc, sa luam apa. Ne abordeaza unul ceva mai "brazilian", care, convis fiind ca suntem straini, incepe sa vorbeasca foaaaarte rar, cum vorbesc de fapt strainii, ca sa intelegem bine ce vrea el de la noi:
- Covooooaaaareeee, aaam covoooaaaaareeee! Vreeeeti uuun covoooor?
- Nu, vrem o poza cu tine!


Ma si vedeam parcurgand urmatorii 550km cu un covor pe portbagaj....
Iesim de pe drumul european si apucam spre Calafat, chiar pe malul Dunarii. Avem chef de dat pedale si nu prea bagam in seama vantul ce ne incetineste. Traficul e redus, oprim des pentru poze. Desi am plecat abia pe la orele treisprezece, avem destul timp, etapa de azi fiind una relativ scurta, de doar 80 km.





Mai facem inca o data dreapta, catre Portile de Fier II, continuand sa tinem firul apei. Asfaltul e foarte bun, traficul aproape inexistent. Probam si statiile de emisie/receptie, prin care tinem legatura cu masina, bat doar vreo 2-3 km, deocamdata suficient.




Ne bucuram ca am amanat cu cateva zile plecarea in tura, din cauza codurilor galbene de ploi si vijelii. Vremea e perfecta pentru pedalat, soarele fiind acoperit periodic de nori, deci nu ne coacem prea tare.
Opresc langa o instalatie de ridicat barca pe mal, vis-a-vis de o cherhana. Pescarii isi dau coate si vorbesc tare, convinsi ca nu-i intelegem:
- Uita, ba, iti pozeaza barca!

Soseaua paraseste malul si valureste peste coline. Drumul e tot numai al nostru.




Inainte de Crivina se termina asfaltul si intram in padure. Nu e noroi si imi place sa pedalez prin tunelul de vegetatie. E ireal de liniste, doar pasarile se aud ciripind in coronament.


O socata rece, usor acidulata, facuta in casa, face mai mult decat o bautura energizanta, plina de chimicale.

Dupa Crivina dam peste prima urcare mai serioasa a zilei, vreo 62m diferenta de nivel, cu rampa medie de 8%.
 



Reintram pe asfalt si in curand trecem primul baraj de la Portile de Fier II, cel care ne duce pe insula Ostrovul Mare.





E chiar mare insula asta, are vreo 12-14km lungime, iar la capatul ei sudic gasim al doilea baraj, unde este si granita cu Serbia.
  

Controlul vamal la romani dureaza 30 de secunde iar vamesii ne ureaza cu zambetul pe buze: "Drum bun!". Iau asta ca pe un lucru obisnuit si abia cand ajung la sarbi imi dau seama cat de mult s-au schimbat mentalitatile si perceptiile noastre in ultimii 20 de ani. Zarim niste gherete si o bariera coborata. Mergem pana in dreptul ei si oprim. O vamesa (politista?) ofuscata iese afara si se burzuluieste la noi pe motiv ca nu am oprit la prima ghereta, unde era un semn de stop pe asfalt, cu 10 metri inainte de bariera. Nu comentam si ne intoarcem in locul indicat. Abia atunci iese de pe alta usa un politist (vames?), care controleaza destul de amanuntit masina si ne face semn sa avansam catre bariera unde oprisem prima data. Asteptam vreo doua minute si apare iar vamesa fata-acra, care ne ia la intrebari, de unde venim, unde mergem, ce treaba avem pe acolo. Ii zic ca venim de la Tr Severin si mergem la Negotin si apoi catre Bregovo. Se burzuluieste iar la mine in cel mai comunist stil posibil, ca pe buletin scrie ca stau in Bucuresti, si ca de ce zic ca vin de la Turnu. Ce o f..ea pe ea grija de unde vin si cat am umblat eu inainte, nu am inteles. Important era ca pe acolo intru in tara lor si unde merg. Oricum o senzatie neplacuta cu care am ramas si care mi-a trezit aduceri aminte despre niste vremuri care din fericire la noi sunt demult apuse.

Dupa granita mai avem doar opt kilometri pana la Negotin, unde planuim sa ne cazam. Regasim indicatoarele care mi-au placut atat de mult anul trecut, cu nelipsitele lor vorbe de duh.

Pe camp zarim un caine de vanatoare, care vine in goana catre noi. Conditionat de fenomenul maidanez, intru in alerta si tin spray-ul cu piper aproape. Alarma falsa insa. E doar un catel pierdut, care alearga in disperare dupa noi, ca sa nu ne piarda. Arthur ii da apa si ceva de mancare.
Nu reusim sa scapam de el, e disperat ca s-a pierdut si se agata de noi ca de sansa lui de salvare. Suntem ingrijorati sa nu pateasca ceva, caci e cald si cum noi mergem destul de repede, s-ar putea supraincalzi. Rasufla din greu, cu limba pe afara. O lasam mai incet, ca sa tina pasul cu noi si reusim sa-l lasam in primul sat. Sper sa-si fi regasit pana la urma stapanii.

In Negotin cautam pensiunea VOZD, de care aflasem pe net. O gasim si aflam pretul pe camera dubla, cinci euro pe noapte. Desi ni se pare suspect de ieftin, dupa ce vedem camerele si in special baia comuna, ne dam seama ca e mult prea mult pentru asa bomba murdara. Cautam altceva, caci nu vrem sa dormim chiar in cotet.

Chiar in Centru gasim Vila Tea, mai scumpa, 35E camera dubla, cu mic dejun inclus (negociata de la 40E), insa e curat, decent. Hotaram sa innoptam aici. Sotia patronului vorbeste romaneste (vlaha) si astfel ne intelegem fara probleme. Bagam biclele intr-o curte interioara, ne revigoram cu un dus. Curati si parfumati iesim la un tur prin centrul oraselului.

Cautam un restaurant ce ne-a fost recomandat, 202 se numeste. E chiar pe strada pietonala, insa e plin. In drum spre alt restaurant descoperim niste cruci destul de ciudate, cu o scriere ce pare un fel de cuneiforma. Daca n-ar parea foarte vechi, as zice ca e ceva facut sa-si rada nitel de turisti, mai ales ca figurinele aduc a smiley faces.


Cred ca Rai (scris PAJ in chirilica) se cheama restaurantul, unde am poposit. Desi nu arata cine stie ce pe afara, are mancare buna si servire ok. Niste bere sarbeasca ne stinge setea si cate o plescavita cat farfuria ne e mai mult decat suficienta.


Maine vom intra in Bulgaria, dupa doar 18 km de pedalat, pe la Bregovo.

Pe la orele zece ne retragem la somn, sculati fiind de la cinci dimineata. In drum spre hotel ne amuzam pe seama firmei unui magazin.





A Doua Zi (Negotin - Vidin - Dobri Dol) - 94km

Rupt de oboseala adorm adanc si ma odihnesc bine. Ne sculam tarzior si luam un mic dejun gustos in restaurantul hotelului. Ne mai invartim un pic prin magazinele din centru ptr ceva suveniruri si prin piata pentru a cumpara niste zacusca (ne-a placut mult cea de la micul dejun) astfel ca abia pe la zece si jumatate suntem gata de plecare. Colac peste pupaza vom mai pierde inca o ora in curand, la trecerea granitei, din cauza schimbarii fusului orar.



 La iesirea din Negotin intalnim un peisaj familiar, gramezi de gunoaie la margine de drum.

Trecem pe langa, desi cred ca mai corect ar fi sa spun "printr-un" cimitir fara gard, cu mormitele asezate pana in sosea.

Am scapat de vantul de ieri si avem noroc cu norii ce acopera din cand in cand soarele, care altfel ne-ar fi topit de tot. Ne apropiem de granita si pozam ultimele indicatoare cu Eurovelo6.




In vama avem aceeasi surpriza neplacuta ca si la intrarea in Serbia, vamesi acri si care fac exces de zel. Aproape jumatate de ora pierdem aici si constatam ca e trecut de pranz, iar noi n-am facut nici 20 de kilometri.
Un scuter se apropie din fata, condus fiind de un mosulet ce poarta o casca haioasa, ca de soldat german. Surpriza vine cand ma saluta cu un "Heil Hitler!" executat regulamentar, cu mana intinsa. Raman vreo doua secunde blocat si abia apuc sa ingaim un "Hello".
Dupa cateva minute, la o scurta pauza, ne intalnim din nou cu el. Vorbeste romaneste si se bucura sa converseze cu noi. Aflam ca pana spre Vidin mai toti stiu romaneste. 
Aflam si povestea salutului. A crezut ca suntem nemti si scoate o poza cu Hitler din buletin... 
Dar daca eram nemti evrei sau alta natie?
E pregatit si ptr asta, mai scoate o poza cu Churchill si apoi una cu Stalin. E o figura si petrecem cateva minute agreabile discutand cu el!

Drumul tot urca si coboara, iar de pe culmi zarim cateodata Dunarea. Ne oprim la cativa ciresi copti si ne infruptam din ciresele rosii si dulci. Tin si de sete si de foame. 





Apropiindu-ne de Vidin observam in departare podul de la Calafat, aproape gata pe malul bulgaresc si mult intarziat la noi. In ghidul Bikeline e recomandat acest pod ca punct de traversare a Dunarii incepand cu jumatatea lui 2010...
Bulgarii sunt aproape gata si cu o autostrada care va merge pana la pod si cu o linie ferata nou construita. La noi e doar un national cu o banda pe sens. Ce naiba, nici cu bulgarii nu mai putem concura?

Si alta bila alba ptr bulgari: au marcat traseul Eurovelo6! Nu au atat de multe idicatoare ca sarbii si nici nu sunt atat de interesante (de fapt cele sarbesti sunt cele care mi-au placut cel mai mult), dar important e ca exista si sunt plasate exact acolo unde ai nevoie de ele. Pe cand la noi lipsa... Desi nu credeam sa zic asta, poate e chiar mai bine asa. O sa ma si explic ceva mai incolo.

 In Vidin avem un singur obiectiv de vizitat, pe langa centrul orasului, si anume castelul Baba Vida. Il gasim usor, insa avem o temere, sa nu se plateasca taxa de vizitare, caci n-am apucat sa schimbam leva. 




O rampa de acces ma provoaca la o catarare scurta. Nu se compara insa cu cea de la cetatea din Novi Sad, e mai usor abordabila.




Ajungem pe o terasa de unde avem o buna vedere asupra Dunarii. Fiecare se aseaza pe unde poate pentru cateva minute de relaxare. La orizont se distinge podul in constructie.



Pana aici n-am platit nimic, dar daca vrem sa vizitam si interiorul, trebuie sa luam bilet. Vanzatoarea accepta si euro si platim aprox 2.5E de fiecare. Legam biclele in fata casei de tichete si intram in castel. E destul de bine intretinut / renovat.






Ne speriem un pic atunci cand intram in niste camere intunecoase, unde din umbra ne pandesc manechine in diferite ipostaze, mai mult sau mai putin amenintatoare.


O expozitie de vinuri intr-o hruba racoroasa ne trezeste pofta de baut ceva. Dupa fetele din poza, pare ca deja s-a consumat serios, insa nu e asa.

O ultima poza, sus pe zid si apoi ne retragem la o terasa, sa ne potolim setea cu o bere bulgareasca. Platim si aici in euro si primim rest in leva.


Luam masa in parc, din proviziile de la portbagaj. Stam cateva minute, sa ne priasca si pornim din nou la drum. E trecut de sase seara si mai avem vreo 40 de kilometri de mers. Traversam centrul, schimbam bani si tinem in continuare malul Dunarii, la oarece distanta de aceasta.



O succesiune de urcusuri si coborasuri, din fericire nu prea lungi, ne cam storc de energie, mai ales ca dupa masa ne e cam lene sa apasam pedalele.



Soarele se pregateste sa apuna, iar noi mai avem putin pana la hotel. Gasisem ceva pe net, pe un drum secundar, la vreo patru kilometri in dreapta traseului nostru. Suntem putin ingrijorati, caci in acea parte e ditai dealul, pe care in niciun caz nu avem chef sa-l mai urcam acum.

Grijile noastre se risipesc atunci cand, cu 500 de metri inainte de a iesi din traseu, gasim un motel de care habar n-aveam, Herman e numele lui. Pe dinafara arata foarte bine, inauntru putea fi mai curatel, dar ne declaram multumiti si inchiriem doua camere duble, cu 10 euro camera pe noapte, fara mic dejun.

Proprietarul e un neamt, de aici si numele motelului, care a venit sa locuiasca in Bulgaria. E aproape de varsta noastra si cat am luat masa pe terasa, am povestim de  toate.
 
Dupa regimul pe legume si dupa ce a tras tare pe ultima bucata a traseului, Alex are o criza de bila. Il tratam cu ceai de plante si ceva pastile, insa nu mai coboara la masa. Pana aici cu mancarea fara gust!
Am grija ca alarma sa sune maine, in zori. Ne asteapta o zi cu ceva mai multe urcusuri decat azi.



A Treia Zi (Dobri Dol - Kozloduy - Oryahovo) - 105 km

Putin dupa orele cinci sunt trezit de lumina rosiatica ce patrunde prin perdele si-mi bate drept in fata. Rasare soarele. Cum ma simt revigorat, ma gandesc ca as putea face cateva poze. Ies in balcon si imi fac damblaua.

 
Fericit ca mai e destul pana la ora de trezire, adorm adanc. Aud deodata batai puternice in usa. E Arhur:
- Haideti, bai, ca e aproape pranzul!
Ma uit la telefon si nu vad nimic. E mort. S-a descarcat peste noapte si astfel nici alarma n-a mai functionat. Sunt orele noua, iar noi la opt si jumatate planuiseram sa fim deja plecati...
Ies buimac in balcon sa-mi iau echipamentul si cobor apoi in graba la masa. Abia la 10:30 ne urnim din loc.

Prima localitate mai importanta e orasul Lom. Drumul catre el e intr-o continua alternanta de urcari si coborari. Traversam campuri cultivate, insa in multe cazuri nu stim daca au insamantat rapita sau maci acolo. Asta e efectul neaplicarii tratamentelor de erbicidare.




In continuare traficul e foarte redus si astfel pedalam in voie. Singurul stress e sa nu calcam cumva pe vreun sarpe sau pe vreun guster. O multime traverseaza soseaua in fata noastra, dar si mai multi sunt striviti deja de masini. Arthur chiar gaseste pe marginea drumului un sarpe ce se preface mort si-l trage usor de coada, mutandu-l in iarba. Cred ca trece de un metru si jumatate in lungime.


De pe inaltimi se vede Dunarea si dincolo de ea, Romania. In tara totul e plat, ar fi fost mai facil traseul pe acolo, insa cu siguranta si mai plictisitor.



La iesirea din Lom ne tragem la umbra, ca sa facem ceva reglaje la biciclete. Mie mi se slabise anterior cablul de la schimbatorul de foi si freca lantul de el. Pana sa-mi dau seama de problema reala, am reusit sa dereglez de tot si schimbatorul de pinioane, invartind din mers de surubul de intins cablul. Asa ca pun bicla cu rotile in sus si rezolv problema.


Doar ce ne urcam pe biciclete si incepe o urcare prelunga, destul de abrupta, intre 6-9% rampa, pe piatra cubica, urcare ce-mi aduce aminte de drumul catre Manastirea Dervent.


Pe urcare apare o belvedere asupra Lom-ului, dar nu ma opresc, ma gandesc ca din varf se vede mai frumos. Gresit socotit! Varful dealului e mai spre camp si nu se mai vede nimic interesant. Noroc ca Alex s-a oprit unde trebuia si a facut si poza.

La Kozlodui cautam o terasa, sa luam masa. Gasim una la umbra, decenta, insa din pacate chelnerul nu vorbeste decat bulgareste. Ne intelegem cu greu si reusim sa luam cate o ciorba de pui, care se dovedeste foarte gustoasa. Asta dupa ce noi eram convinsi ca am comandat ciorba de vacuta. Dupa ciorba luam si niste bere, si stam cateva minute  tolaniti, ca sa ne priasca masa. Facem glume pe seama centralei atomoelectrice din localitate ce ne-ar fi dat o vacuta cu carne de pui si apoi ne asternem la drum.


Centrala o zarim de departe si facem totusi o poza, desi mai devreme vazuseram pe drum indicatoare de filmare interzisa, cred ca asta ziceau, ca era un mesaj in bulgareste.

Pana la Oryahovo (vis-a-vis de Bechet) mai avem inca o urcare dificila, iar traficul a devenit ceva mai aglomerat. Pedalam mai bine, oprim de mai putine ori si parcurgem mai repede distanta ramasa pe ziua de azi.


Hotelul la care vrem sa stam se cheama Kamaka. Zarim inca de pe malul Dunarii indicatoare catre el si se pare ca e tocmai in varful dealului. Urcam pe sosea pana in centru si apoi indicatoarele ne ghideaza tot in sus, insa pe un drum cam distrus, cand plin de gropi, cand acoperit de placi de beton in stare destul de deteriorata. Cireasa de pe tort e o rampa de 20% pe care ma ambitionez sa o urc pe foaia mijlocie. Cand sa zic ca am reusit, dupa o curba vad ca mai continua, eu insa nu mai am resurse sa continuu, asa ca trec pe foaia mica. Alex, cu rapoartele lui de ciclocross nu prea are sanse sa ajunga sus pe bicicleta, asa ca face un scurt push-bike.



Hotelul e unul vechi, din perioada comunista, nerenovat. E insa destul de curat si are o priveliste extraordinara asupra Dunarii si a fortaretei Kamaka. Camera dubla e iefina, doar 20 leva (aprox 40 lei).
Din balcon se vede bine portul de la Bechet, cu bacul ce uneste Bulgaria de Romania. Din cand in cand cate un vapor trece agale pe Dunare, zgomotul surd al motoarelor razbatand pana la noi.


Facem un dus reconfortant si iesim sa vizitam ruinele vechii cetati. Cam ciudat sa le vezi mazgalite cu graffiti. Nu zabovim prea mult, caci de dincolo de fluviu se aud tunete tot mai aproape, iar cerul capata o nuanta amenintatoare.



Luam masina pana in centru, convinsi fiind ca ne va ploua. Alegem o terasa "de fite", comandam hamsii, bere, pizza. Vrem si usturoi, insa chelnerita nu vorbeste foarte bine engleza si nu ne intelege. Profit insa de avantajele tehnologiei si, cum prind reteaua de telefonie mobila din tara, ma folosesc de google translate si comand folosind ecranul telefonului, caci oricum nu prea stiu cum se pronunta in bulgara. Oricum nu avem noroc, nu au decat usturoi praf.
Intre timp se pare ca in Romania a inceput furtuna. Fulgerele lumineaza cerul si a inceput sa bata vantul.
Cerem nota si ramanem mirati de valoarea ei: 32 leva (64 lei) consumatie pentru toti patru. Sa tot mananci si sa bei la bulgari!
In drum spre hotel un arici ne taie calea. Reusesc sa-l prind in poza, chiar inainte sa dispara sub o poarta.

Ne retragem in balcon si privim furtuna din departare. La noi nu a dat niciun strop de ploaie. Reusesc sa prind si cateva fulgere, folosind o expunere de 4 minute.

Si o ultima traversare a bacului.

Spre miezul noptii ne bagam in pat, maine va fi o etapa mai lunga si cu cele mai multe catarari din aceasta tura. Avem si un timp limita, orele 20:00, cand e ultimul bac de la Nikopole la Turnu Magurele.



A Patra Zi (Oryahovo - Nikopole - Turnu Magurele) - 118 km

Astazi, stiindu-ne cu cutitul la os din cauza programului bacului de la Nikopole, ne trezim devreme si reusim sa plecam putin dupa orele opt. Ne prinde bine, caci e mai racoare, iar eu chiar am mult mai mult chef de pedalat in zori decat pe seara. 
Grijile pe care ni le facusem seara trecuta despre o etapa ploioasa le uitam repede. Nu-i niciun nor pe cer. Unde-s ploile interminabile din Germania si Austria? Nu le ducem dorul!

Scoatem bicicletele din sala de mese, unde au stat peste noapte si constatam ca Alex are pana la roata din spate. Cum nu e chiar pe janta, incearca sa o umfle, poate tine o perioada, sa o repare mai incolo, la o pauza de odihna.
Suntem destul de sus fata de nivelul Dunarii si stim ca vom urca si mai mult spre iesirea din oras. Incercam sa evitam drumul principal, pe unde aveam trace-ul GPS, care coboara. N-avem noroc si ajungem intr-o fundatura, de fapt soseaua se termina intr-o mare rapa. Suntem nevoiti sa ne intoarcem putin si sa coboram intr-o strada paralela cu cea pe care am apucat initial. Apoi urcam o rampa destul de abrupta. O iau inainte, cu gand sa-i astept pe ceilalti in varf. Ma opresc langa o fabrica si cer "voda", adica apa. Umplu rezervorul din rucsac si mai astept cateva minute sa apara Alex si cu Arthur. Cum intarzie, ma gandesc ca au probleme cu pana si ma intorc din drum, poate au nevoie de ajutor. Dupa o curba apar amandoi, au reparat camera deja.

In varf pozam Dunarea.

Coborarea o facem pe fata sudica adealului, care este acoperita in intregime de plantatii de vita de vie. Arhitectura cramei e interesanta si bine integrata in peisaj.



Drumurile sunt in general proaste spre foarte proaste, cratere cu marginile ascutite apar mai mereu. Nu prea e recomandabil pentru cursiere. In general ne tinem pe culmea dealului insa aceasta nu e deloc plana, cand urca, cand coboara. 




Pe culmi sunt amplasate cateva centrale eoliene, putine la numar fata de ce s-a dezvoltat la noi in Dobrogea in ultimii ani. Macii sunt tot mai multi, cat vezi cu ochii campurile sunt rosii.



Avem kilometri buni de fals plat, in coborare, si astfel tinem aproape de 40km/h fara un efort extraordinar. La Ostrov atingem nivelul apei si nu ramanem acolo. Inapoi la 250 de metri, rapid, pe serpentine! Mie imi place asa.



  
Tocmai ce credeam ca s-a reparat drumul, cand in zare apare masina noastra de insotire si desi aud motorul ambalat, ea totusi sta pe loc. Cand ma apropii vad halci de noroi cum sunt aruncate la metri buni inaltime de catre roti. Si totusi nu inainteaza...

Cum nu stia ce gropane se pot ascunde sub ditai balta de pe sensul nostru de mers, soferita noastra a ales sa traverseze prin noroi, ca pe acolo apucase o alta masina inaintea ei. Insa cealalta masina ori avea 4x4, ori a abordat mocirla mai in viteza, caci, spre deosebire de noi, a trecut mai departe...
Ma hotarasc sa traversez balta pe bicicleta, n-am alternativa. La vreo 10 km/h ridic picioarele de pe pedale, roata totusi merge pe beton sub apa. Un mic sant imi da emotii si duce apa la nivelul butucului pedalier, insa trec fara probleme mai departe.
- Hai jos, sa ma sui eu la volan, ca degeaba o turezi, nu iesi asa de aici!
- Pai cum sa ma dau jos, ca e noroi?!?
- Mda..., nici n-am observat..., muta-te pe locul din dreapta!
Ocolesc prin iarba si fac un salt prin usa deschisa. Dupa vreo cinci minute de dute-vino si rotit vartos de volan scap din capcana lipicioasa. Chiar atunci ii vad in retrovizor si pe ceilalti doi biciclisti.
Inca vreo cinci minute dureaza sa dam jos noroiul de pe geamuri, restul il pastram pentru spalatorie, sa-l facem fericit pe cel care se va ocupa de asta.

Un alt Baykal decat cel stiut de toti (Baikal) e in fata noastra - loc de camping la rulote, chiar pe malul Dunarii, pentru cine e interesat.

In toate localitatile strabatute, atat in Serbia, cat si in Bulgaria, gardurile si stalpii sunt pline de afise comemorative. Sunt pomenite astfel parastase, decese, tot ce tine de lumea de dincolo. Mie mi s-a parut ciudat si neplacut totodata. Glumeam intre noi spunand ca la ei sunt pline gardurile de mortii-morti, iar la noi de mortii-vii, aluzie la afisele electorale din aceasta perioada.

De mai multi kilometri tinem doar pe plat. Am trecut de jumatarea distantei planificate pentru azi si ne pregatim de masa. Vedem in ghidul Bikeline ca in urmatoarea localitate, Zagrazhden, e un restaurant chiar pe malul Dunarii. Cap compas restaurant.




Arata foarte bine, iar persoana care serveste si gateste, o bunicuta, vorbeste romaneste. Daca tot suntem in turul Dunarii si mancam la malul apei, ce-am fi putut comanda altceva decat ciorba de peste si apoi gratar de peste?!?
Delicioase!
A fost foarte cald, soare fara nori, planuim sa stam mai mult la leneveala dupa masa. Cand ne asezam si noi mai bine, aflam de la gazda ca ieri nu a functionat bacul la Nikopole. Ingrijorat, il sun pe unchiul din Turnu Magurele, ca sa aflu situatia exacta. Vestile sunt si bune, si rele. Ieri nu a mers bacul, din cauza de ape in crestere, ce adusesera multi busteni, punand in pericol navigatia. Astazi merge, insa ultima cursa nu e la orele 20:00, asa cum ma informasem pe Internet, ci la 19:30.
Sarim peste perioada de odihna si pornim direct la drum. Din fericire contiuam pe plat si ne facem digestia din mers.



Si ajungem la Somovit. Pe harta Bikeline sunt marcate 3 sageti ingrosate, consecutive. Stim ce inseamna asta, "steep gradient uphill", adica "da-i vartos la pedale-n sus!" cativa kilometri.

Dar privelistea de sus a meritat efortul. Dunarea, umflata de ultimele coduri galbene, a inundat partial lunca.


Ultima coborare, ne surprinde placut, cu linii drepte lungi, curbe lejere si inclinare buna. La valeeeee!
Mai avem doar trei kilometri pana la granita si suntem bine de tot inaintea termenului limita.

Se profileaza cele doua porturi si combinatul chimic de la Tr. Magurele.


Pe la orele sase intram sa cumparam bilete la bac, dar pentru asta trebuie sa trecem si de vama. Regretam putin ca ne-am grabit, am fi avut timp sa dam si o tura prin Nikopole.


Formalitatile de trecere a frontierei se petrec rapid, ni se ureaza drum bun in continuare si mergem la pontonul bacului. Suntem singuri si avem mai bine de o ora de asteptat. Ne racorim picioarele fierte in adidasi  in apa Dunarii si tragem cu privirea din cand in cand la malul romanesc.  De acolo trebuie sa vina bacul.


Si vine pana la urma...


Intre timp au mai aparut inca doua masini, bulgaresti. Ramane loc din belsug pe nava, care e una destul de incapatoare si dedicata traversarilor, nu un simplu ponton remorcat, cum eram eu obisnuit de la Silistra. Traversarea e vreo 12 E de masina si vreo 2 sau 3 euro de pasager (soferul nu plateste).
Spre mijlocul apei imi pare ca zaresc o mare de peturi venind dinpre gura de varsare a Oltului. Cand ne apropiem de ele ma linistesc, nu sunt peturi, ci bucati mari de spuma generate de apele umflate.

Si am ajuns din nou in tara...

In doua minute am trecut vama, dar suntem surprinsi ca mai trebuie sa platim din nou cativa lei de caciula, drept nu stiu ce taxa de operare sau transbordare. Ciudat sa platesti de doua ori pentru acelasi lucru, si la bulgari si la noi.
Urmeaza vreo doi sau trei kilometri de piatra cubica pana in centrul orasului Turnu Magurele. Vom innopta la unchiul meu scutind astfel cea mai scumpa cazare din tura (220 lei camera dubla!!!, la singurul hotel din oras). Multumim!
Ne reimprospatam, mancam niste copane gatite la ceaun, special pentru noi, si iesim cu totii la o terasa. Folosim umbrelele, insa asta a fost singura data cand ne-a plouat.
Cum a turnat zdravan si asta seara si cu o seara inainte (ce vazusem noi de la Oryahovo, aici s-a varsat), am renuntat la ideea de a folosi digurile pentru a ajunge la Giurgiu, vom merge pe sosea.



A Cincea Zi (Turnu Magurele - Giurgiu) - 116 km

Spuneam undeva, in povestea celei de a doua zile, ca poate e mai bine ca bulgarii au marcat traseul, iar noi nu, si ca poate e mai bine sa ramana asa. Motivarea afirmatie mele isi are radacina in tura de astazi. Ca sa anticipez putin, am fost atat de dezamagit de aceasta etapa incat initial am vrut sa postez despre ea doar atat:

E negru de la mizerie, de la saracie, de la culoarea marii majoritati a locuitorilor satelor traversate, de la mizeria morala - de zeci de ori cersindu-mi-se bani, fiind luat bineinteles drept strain.
Deci, daca vrem sa mai ramanem cu o ultima farama din imaginea in exterior si asa sifonata a Romaniei, ar fi bine sa nu ne mai luptam in a atrage ciclisti pe acest sector al Eurovelo6. Sa ramanem cu partea superba din zona Clisurii, pana la Portile de Fier II si apoi cu Dobogea! Restul chiar nu merita! NU MERITA!
Intre timp mi-a mai trecut supararea si o sa scriu cateva cuvinte si despre aceasta zi, pentru continuitatea povestii, oricum nu e mare lucru de mentionat.
De dimineata constatam ca bicla lui Alex are iar pana, pe fata de data asta.

Ne bucuram ca nu mai ploua, insa baltile de langa drum ne intaresc convingerea ca am ales bine sa nu incercam drumul de pe diguri.
Calitatea asfaltului alterneaza, cand portiuni foarte bune, cand unele doar un pic peste ce am gasit la bulgari. In fiecare localitate e o multime de lume pe strada. Vad o ceata de copii tigani cum alearga catre noi. Sunt un pic circumspect, iar apoi surprins ca ne saluta cu "Ola!". Mai ca se arunca in fata bicicletelor, ca sa bata palma cu noi, ca in tururile cicliste. Unii cersesc bani:
-Da-mi si mie niste dinero!
E bine totusi ca nu arunca cu pietre, precum cei din Sacele sau din alte zone triste.
Totusi dupa vreo 150 de Ola, primite de dupa garduri, din carute, din copaci si de pe drum, mi se face lehamite sa le raspund cu Salut! si ridic doar mana de pe ghidon.
La un moment dat, intre doua sate, vad cu coada ochiului cum salta o multime de puncte intunecate pe asfalt. Ma uit mai bine si observ ca de fapt sunt sute de broscute, de 1-2 centimetri. Ocolesc atat cat pot de multe, insa tot se mai aude din cand in cand cate un Poc! sub roti. Imi pare rau, sunt atat de multe incat e imposibil sa le ocolesc pe toate.

Drumul nu mai e la fel de plat cum il zarisem de peste Dunare in zilele anterioare, insa e floare la ureche fata de dealurile bulgaresti.


Dunarea o vedem de foarte departe, doar o singura data sau de doua ori. La un moment dat credem ca ne apropiem mai mult de ea, dar ne inselam. E doar langa un lac destul de mare, Suhaia.


Exact ce lipsea unei localitati din astea distruse, n-are importanta numele, toate sunt la fel: un miting electoral! Marsaluiau si scandau, incurajati de unul cu o portavoce. Pe fiecare latura erau paziti ca oile de unii cu tricou inscriptionat Staff, ca nu cumva sa fuga acasa dupa ce au incasat pomana electorala si sa nu mai participe la manifestatie!

Apropiindu-ne de Giurgiu am inteles de ce oricat am cautat anterior pe Google "cazare in cutare localitate", nu-mi returna nimic. Unde, frate, cazare in saracia asta? In afara de birt si magazin nu e nimic pe acolo. Doar o multime de cocioabe, dintre care se ridica semete casele primarului, consilierilor sau mai stiu eu cui...
Bine ca apare la orizont Giurgiu si se va sfarsi curand de departe cea mai urata etapa a turului Dunarii!


Gasim cazare curata si la pret decent in Giurgiu, laga Kaufland, la Hotel Cosmo, cu 105 lei camera dubla, mic dejun inclus.
Mancam in oras, cu de doua ori mai multi bani decat la bulgari, insa petrecem o seara agreabila.

Plecam apoi sa vedem portul noaptea. Regret ca nu am luat trepiedul, pozele au iesit un pic miscate.



Din fericire seara a mai spalat un pic din impresia general proasta a zilei. Pacat ca nu trece niciun vapor. Stam pe banca si privim apa luminata de cladirile bulgaresti.
Pentru maine inca nu ne-am hotarat ce drum sa apucam, pe dig, caci azi a fost soare toata ziua si probabil e uscat, sau pe sosea, drumul fiind unul foarte frumos, pe culmi, prin paduri, uneori cu serpentine. Vom vedea maine.



A Sasea Zi (Giurgiu  - Oltenita) - 67 km

Si astazi avem parte de soare din belsug, pentru a sasea zi consecutiv. Am fost norocosi in excursia asta.
Cum de la Tr. Magurele incoace nu prea am mai zarit Dunarea, ne hotaram ca azi sa incercam digul. Incarc in GPS traseul pe dig si, dupa o aprovizionare scurta la Kaufland, o luam pe soseaua ce duce catre granita, pana la un punct vom merge pe ea. 
Apoi GPS-ul semnalizeaza sa facem dreapta, pe un drum de pamant, care arata foarte bine, uscat si fara sleauri.

Traversam campul, pana la cativa metri de fluviu si apoi urmam cursul apei, printr-o zona verde, destul de curata. Cateva masini au adus pescarii pana aici si acum se odihnesc la umbra.



O casa foarte frumoasa, acoperita cu stuf si vopsita in stilul celor din Delta ne atrage atentia. Ocolim o mare balta de langa gardul ei si revenim pe drum. Doar atat am avut probleme cu noroiul tot drumul.

Urcam pe digul care ne va duce pana aproape de intrarea in Oltenita. Inaintam destul de usor, calea de rulare fiind destul de buna. Doar soarele ne topeste inca de dimineata.


Suntem multumiti de alegerea facuta, pedalam in mijlocul naturii, departe de asfaltul si satele prafuite de ieri. In dreapta noastra, intre dig si apa, e un brau de padure, dar nu ne e de niciun folos, umbra ei nu ajunge pana la noi. Cand dam de vreun luminis, cautam argintiul Dunarii. Din cand in cand auzim zgomotul infundat al motoarelor vreunui vapor.

Dar ce faci cu apele care se varsa in fluviu atunci cand construiesti un dig de aparare impotriva inundatiilor? Nu poti lasa o bresa in acesta, caci pe acolo ar navali Dunarea umflata. Solutia e sa inchizi digul iar apele respective sa le treci peste el, cu ajutorul unor statii de pompare. Am intalnit destule. De cealalta parte se formeaza mici golfulete, probabil foarte apreciate de pesti, judecand dupa pescarii ce-si intind unditele acolo.




Intrebam un angajat al unei astfel de statii daca digul ne scoate la Oltenita si despre starea drumului de pe el. Vestile sunt si bune si rele. Digul ajunge pana langa Oltenita, insa peste cava kilometri s-ar putea sa fie ceva mai multa iarba pe el, nemaifiind circulat. Si vedem ca omul are dreptate. Iata cum sa ingusteaza poteca in dauna ierbii.


Nu prea e a buna, mai avem mult de mers. Speram sa nu fim nevoiti sa o luam peste camp, pana la soseaua nationala. E cam departe, minim la 5-7 kilometri.
Inca inaintam acceptabil, am intalnit asa portiuni si in etapele anterioare ale Eurovelo6. Dar treaba se impute din ce in ce mai rau, pana nu se mai zareste albul potecii si pedalam direct pe iarba, cu un efort pe masura. Dupa o bariera buruienile au deja vreo 30 de centimetri inaltime.



E momentul sa arunc un ochi pe pozele de satelit descarcate prin BirdsEye. Pare sa nu tina mai mult de cinci kilometri bucata inierbata, asa ca apasam pedalele mai sa rupem lanturile si abia ne taram cu 9-11km/h. Din cand in cand suportam si biciuirea tufisurilor ce-si intind nuielele pana la noi. La fiecare cateva sute de metri trebuie sa ne oprim, ca sa ne tragem sufletul. Din cauza vegetatiei abundente umiditatea e foarte mare si, combinata cu cele 37 de grade cat arata termometrul in soare, nu creeaza cele mai placute conditii de deplasare.
La cativa metri in fata mea aud in tufisuri cum se deplaseaza rapid un animal de dimensiuni mai mari. Ma tem doar sa nu fie vreun mistret, insa o ia la goana indepartandu-se de noi. Cand ajunge la o rariste, vad ca de fapt era o caprioara. N-apuc sa o pozez, dispare prea repede.
Intr-un final se termina si desisul, insa drumul a fost puternic framantat de copitele animalelor si pamantul, intarit in formele acestea neregulate, face sa ne joace ochii in cap de la vibratii. Nu mai rezistam si coboram de pe dig in dreapta, pe o bretea ce intra in padure. Tot ce vrem e putin umbra! Dar n-avem parte. Cum ajungem sub pomi ne iau in primire roiuri insetate de tantari. Nu-i chip sa le rezisti.
Urcam inapoi pe dig si ne mai clatim din cand in cand ochii cu portiuni inundate de padure sau chiar cu Dunarea insasi.





Turnul televiziunii din Ruse apare la un moment dat de dupa pomi, nu mai avem foarte mult. Digul coteste stanga, obligat de gura de varsare a Argesului. Il urmam si noi, apropiindu-ne de sosea.



Argesul umflat si podul de la intrarea in Oltenita, unde se gata calatoria noastra...



O descoperire placuta si neasteptata in Oltenita e un restaurant, COMTOT, care, privit de afara nu-ti inspira mare lucra, insa in interior are o terasa umbroasa, mancare excelenta si nu, nu manele in difuzoare! Cat am stat acolo am vazut pe TV-ul de mari dimensiuni selectiuni din concertele lui Andre Rieu. Ne-am nimerit acolo de ziua patronului, care avea o masa cu cativa invitati chiar langa noi si astfel am primit fiecare cate o felie de tort.
Binevenita o astfel de relaxare!
Ne ridicam cu regret de la mese, punem biclele pe masina si ne dorim sa incepem cat mai repede urmatoarea etapa a Turului Dunarii.



...urmeaza, spre sfarsitul verii, ultima etapa a Turului Dunarii Oltenita-Tulcea(Sulina)...




Traseu de bicicleta 1622827 - powered by Bikemap 

4 comentarii:

  1. Partea cu poza neagra e... GENIALA! Iti inteleg dezgustul.

    Una peste alta o tura extraordinara si o povestire in detaliu pe masura. Brava! ;)

    Bafta si la mai multe!

    RăspundețiȘtergere
  2. In ciuda etapei Magurele-Giurgiu, totusi tura ne-a oferit mai multe lucruri frumoase decat ne asteptam.
    De la Oltenita - Tulcea am asteptari si mai mari, peisajele sunt mai spectaculoase si efortul va creste proportional. Sper sa imi fac timp ptr ea anul acesta.

    Multumesc pentru aprecieri!

    RăspundețiȘtergere
  3. Consider extraordinara experienta voastra, cat mai multe trasee si cat mai multe poze va doresc ! Bravo !!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumim. Sper ca la sfarsitul lui august sa parcurg si ultima etapa ramasa, Oltenita - Sulina.

    RăspundețiȘtergere