joi, 2 ianuarie 2020

Aiud - Abrud (DJ 107I), o Transalpina ardeleana, septembrie, 2019

        Ideea acestei ture a incoltit atunci cand mi-au cazut ochii pe un articol de presa, care vestea asfaltarea ce va sa vina pentru un drum de poveste, din Ardeal. Era vorba de un drum care leaga Aiudul de Abrud, trecand printr-o serie de catune si tinandu-se tot pe crestele muntilor.
Ei bine, ca un amator de offroad, asa ceva nu puteam rata, chiar daca e nevoie sa strabat jumatate de tara pentru a ajunge acolo.
Distanta mare sau alte angajamente i-au impiedicat pe prietenii cu care ies de obicei in ture sa mi se alature. Asa ca de data asta voi merge impreuna cu sotia si cu fiica mea, eu pedaland si ele urmandu-ma cu masina.
Vineri seara suportam calvarul celor cinci ore de trafic si pe la zece si jumatate sosim la Ciumbrud, unde facusem rezervare la Casa Domeniile Vinului.
Cum ii zice si numele, e o locatie cocheta, situata in mijlocul viilor. Si asa chef aveam de o degustare… Din pacate restaurantul se inchisese de o ora asa ca am mancat si baut de la pachet. Pacat!
M-am consolat cu gandul ca voi cumpara cateva sticle de vin a doua zi, pe care sa le consum cu alta ocazie.

Dis de dimineata ma echipez in liniste si incep sa cobor dealulrile Ciumbrudului, catre Aiud. 
Asfaltul e presarat de boabe de struguri si de sucul scurs din masinile cu care au fost transportati la "fabrica de vin". Miroase bine, a must si a roua.
Aiudul e adormit, niciun om pe strada.
Intru pe DJ107I, care la inceputul sau are cativa kilometri de asfalt si incep o urcare destul de lejera. 
Cand intru in padure imi pare ca seamana destul de mult cu  zona Campina, poate nu chiar asa de abrupt drumul, dar asta e imaginea care-mi vine in minte.

Si tot pustiu.., nici macar camioanele ce devoreaza padurile si pe care le-am tot intalnit in alte parti nu se arata aici. Perfect asa!
Odata cu padurea se termina si asfaltul, iar soarele cam incepe sa arda.
In compensatie peisajul se deschide si apar la orizont Cheile Rametului.



Cand am pregatit tura am scormonit dupa o vaianta de traseu care sa treaca prin chei, pentru ca nu am apucat inca sa le parcurg, dar pozele gasite m-au convins ca nu e o poteca de facut cu bicla pe umar. Chiar daca am practicat varianta asta de nenumarate ori inainte, totusi aici cred ca ar fi fost aproape imposibil.

Intre timp pornesc in urmarirea mea si tovarasele mele de tura.
Eu am track-ul incarcat in Garmin, insa ele au doar o harta tiparita si telefonul, asa ca incerc sa le ajut sa tina drumul cel bun. Din fericire pe Vodafone este semnal aproape peste tot, deci pot trimite pozele cu pretioasele indicatii.



Putine, foarte putine case noi intalnesc in drumul meu. In schimb la tot pasul sunt cele lasate in ruina. Satul moare odata cu ultimii batrani care-l mai locuiesc. Tinerii sunt toti plecati la oras sau prin tari straine. Si de ce n-ar pleca, ce sa faca acolo? Poate doar turism rural, dar cu ce bani…?!?


Ma bucur de drumul care tot urca si coboara, de peisaje, de pedale, insa de fiecare data cand vad o casa ce sta sa cada ma intristez un pic. Poate asfaltarea promisa a drumului sa mai salveze aceasta situatie.
Si da, drumul a meritat efortul de a ma deplasa pana aici. E superb! Si se poate parcurge cu bicicleta, cu motorul sau chiar cu auto. Nu e musai sa fie un SUV, dar o garda la sol ceva mai mare ar fi recomandata. Si bineinteles dorinta de a conduce pe astfel de drumuri.



Am trecut de jumatatea turei si curand ma prind si fetele de la urma cu masina. 
Ne oprim pentru masa de pranz si profit de scaunul confortabil ca sa trag un scurt pui de somn reconfortant.

Intr-o poienita, la cativa metri de drum sunt adunati vreo 7-8 oameni, cu capetele descoperite si cu lumanari in maini. In fata lor preotul citeste o rugaciune de inmormantare. Cand ajung in dreptul lor procesiunea se opreste brusc si toti ma privesc. Ma simt al naibii de incurcat si nu stiu cum sa reactionez. Imi pare rau ca fara voia mea am tulburat acel moment. Bag capul intre umeri sau poate chiar am schitat jumatate de salut si continuu sa pedalez urmarit de privirile curioase.

La un moment dat un indicator ma ingrijoreaza, nu pentru mine, ci pentru posibilitatea de a continua cu masina alaturi. Dupa vreo 50 km de offroad nu e chiar placut sa-l intalnesti.

Din fericire putem afla informatii de la niste localnici, care ne asigura ca drumul e ceva mai rau ca pana acum, dar practicabil. Urca o vreme si apoi urmeaza o coborare ceva mai abrupta si pietroasa, cam asta e portiunea cea mai dificila pentru auto. Pentru bicicleta a fost doar un episod interesant, care a condimentat traseul.
Alte culmi, capite… Hrana pentru ochi si suflet. 
Dar kilometrii multi de offroad incep sa-si spuna cuvantul  si saua cam incepe sa doara, iar muschii sa se impotriveasca urcusurilor.


De la Mogos revine asfaltul, prost, dar e asfalt si macar problema seii am rezolvat-o. O urcare in serpentine e urmata de 12 kilometri de coborare continua. Asa imi place sa se termine turele, mai ales ca s-au adunat aproape 2300 metri de catarare astazi!
Doar drumul la volan, cinci ore si jumatate estimate de Waze, ma nemultumeste acum, insa nu reuseste sa estompeze senzatia de reusita a turei.
In portbagaj zdrangane usor cateva sticle de vin de Ciumbrud, ca o promisiune a unei alt fel de degustari ale minunatiilor zonei.

Track-ul turei este aici.
Relive, pana unde mi-a crapat Garminul prima data:





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu