joi, 13 septembrie 2018

Eurovelo6, Bulgaria, de la Nikopole la Silistra, septembrie 2017

        Cinci ani se scursesera de la ultima aventura pe Eurovelo 6, de cand am udat rotile bicicletei in Marea Neagra. Si am simtit ca trebuie sa imi indeplinesc o nostalgie legata de ratarea parcurgerii tarmului bulgaresc al Dunarii in favoarea satelor sarace din sudul Romaniei.

PRIMA ZI
Pe un final de toamna ce se anunta propice pedalatului am plecat alaturi de Alex, din Gara de Nord.

Calatoria cu trenul trebuia sa fie una scurta, insa CFR-ul a dovedit inca o data ca poate aduna intarzieri semnificative si pe distante mici. Vreo 40 de minute in plus doar pana la Rosiorii de Vede.

Trecem pe langa obisnuitii bodegii de langa gara si cautam cel mai scurt drum pentru a iesi din oras.
De cum ajungem in camp ne ia in primire un vant turbat ce bate fix din fata. Profit de cauciucurile de  asfalt, de 35mm, luate special pentru tura asta si de bagajul minimalist, ma las pe ghidon si inaintez destul de bine. Imi dau seama insa ca l-am pierdut pe Alex, care a venit cu "tractorul" lui echipat cu crampoane serioase si cu 2 coburi ce ii dau un profil aerodinamic asemanator cu al unui camion.
Ne regrupam si mergem usurel-usurel.
Cateva urcari mai serioase ne provoaca sa le abordam ridicati din sa.
Diferenta fata de anvelopele mele obisnuite, de 2.25, este evidenta. Pedalez foarte usor si inertia se pastreaza pentru mai mult timp.


Inaintam insa mult prea lent si imi dau seama ca avem sanse sa pierdem bacul catre Nikopole. Crestem ritmul de pedalare si ajungem in varful dealului de deasupra orasului Turnu Magurele. Insa e prea tarziu, in 10 minute bacul va pleca din port.
Cu o ultima speranta ne napustim la vale traversam orasul in tromba si ne apropiem de port. Ne-am dori o intamplare care sa intarzie cateva minute plecarea vaporului, dar nu avem noroc. Ajungem fix la 5 minute dupa ce acesta si-a inceput traversarea. Vestea proasta e ca urmatorul va pleca abia peste patru ore, de la 16:00. Nasol, ca mai avem inca vreo 50-60 kilometri in Bulgaria, iar inserarea vine devreme pe final de septembrie.
Blagoslovim cum ne vine la gura CFR-ul, vantul si tot ce ne-a mai intarziat.
Ce ne ramane de facut decat sa ne bucuram de pauza neasteptata?!?
Stiu chiar langa vama, pe malul Dunarii, un restaurant unde se mananca cea mai buna saramura de crap pe care am gustat-o vreodata.
Ne asezam la teresa, comandam mancarea, un vin alb si ne bucuram de ferestrele de soare pe care le prindem din cand in cand.



Indestulati si bine dispusi ne indreptam spre debarcader. Trecerea frontierei e o simpla formalitate.
Asteptam barcazul si scrutam cerul tot mai intunecat. Vantul rostogoleste valuri ca la mare peste rampa de beton.







Deodata observam cum un valatuc alb aluneca pe Dunare catre noi. E atmosfera de film horror. Capitanul iese din cabina si ne striga sa urcam pe vas inainte sa ne prinda vijelia. Ne gazduieste in cabina lui. Ceilalti soferi mai au de asteptat un sfert de ora inainte sa se poata imbarca.
Multumim si ne zgaim la geamul pe care curg siroaie. Nu e de bine pentru restul zilei.



Dar macar atat noroc avem si noi astazi, ploaia tine doar cat traversarea.
Bulgarii, in stil caracteristic, ne jupoaie de cativa euro, pentru nu stiu ce taxa. Platim si intram in Nikopole cu gand sa schimbam niste leva.
Insa orasul e cam fantomatic, nu gasim nicio casa de schimb valutar. De fapt nu prea gasim nimic interesant, doar strazi pustii si cladiri degradate.
Iesirea din oras o facem pe o rampa destul de inclinata, care ne incalzeste rapid. Renuntam la gecile de ploaie si curand iesim de pe drumul principal urmand traseul de pe GPS.

Acesta ne scoate de pe asfalt, gasisem eu pe Internet o serie de scurtaturi, pe care insa nu am mai avut timp sa le validez cu harta tiparita de Bikeline.
Si ce bine era daca ma ocupam de asta!
Ne dam seama ca treaba e groasa atunci cand drumul se termina intr-o cultura de varza si castraveti.
Niste baieti ar vrea sa ne ajute, insa nu vorbesc decat bulgareste. Ii privim cu suspiciune si chiar putin ingrijorati, ei fiind vreo sase si destul de bronzati.
Aduc pe un altul, care o rupe binisor pe engleza. Baiatul ne confirma ca drumul ales de noi nu duce nicaieri si incearca sa ne explice pe unde ar trebui sa apucam. E complicat, cu multe rascruci si repere vagi. Atunci et fac un lucru care ne-a surprins total:  au mers cu masina in fata noastra vreo 5 kilometri, pana am iesit la un drum agricol. De acolo nu ar mai fi trebuit sa avem cum gresi.
Si cat ne-am inselat in parerea initiala pe care ne-am facut-o despre ei! Multumim de ajutor!

Drumul de camp e foarte nisipos si ma afund la greu in el. Regret ca am renuntat la cauciucurile mele de offroad.
Si, fratilor, nu se mai termina! Vreo 10 kilometri am inotat, nu am pedalat! Am sarutat asfaltul cand l-am revazut.



Diverse trasee de bicicleta sunt semnalizate, insa nu intelegem mare lucru, doar in bulgareascatata sunt descrise.

Trecem pe langa santierul parasit al centralei nucleare de la Belene. Un paznic nu ne lasa sa urmam traseul Eurovelo6 si ne indruma catre o sosea principala, ingusta si cu trafic intens. Ajungem acolo odata cu inserarea. Cu energia suntem praf, ratacirea prin pustiu si-a incasat tributul. 

Cu greu ne taram pana in Svishtov si, ca in legile lui Murphy, hotelul Ivanoff, unde avem rezervata o camera, este in varful varfului dealului.

Parcam biclele la interior, sub casa scarilor si deschidem primele Zagorka ale turului. Ii convingem pe bulgari sa ne dea mancarea si bautura pe datorie, caci nu am mai avut timp sa schimbam leva.
Zagorka foarte buna, terasa semideschisa a hotelului primitoare.


A DOUA ZI
Dis de dimineata facem pe jos un tur al centrului orasului. Cautam un bancomat, ca sa facem rost de leva si sa ne putem achita datoriile la restaurant si la hotel.
Probabil din motive fiscale nu accepta plata cu card, desi zarisem un pos prafuit, uitat intr-un colt al receptiei.
Orasul e dezolant, parca am fi sarit 15 ani inapoi in timp, in vremea Bucurestiului dughenizat si plin de caini vagabonzi.

O tentativa de a promova ceva obiective turistice de ambele parti ale Dunarii, cand in realitate nu prea e mare lucru de vazut...

Dupa ce am stat vreo 10 minute ca primul bancomat sa-mi inapoieze cardul, fara a-mi da vreun ban sau vreo chitanta de anulare a tranzactiei am avut mai mult noroc cu al doilea.
Am achitat hotelul si masa si am pornit la drum.
Un santier arheologic si un parculet cu o vedere frumoasa asupra Dunarii merita totusi atentia noastra.



Doar ce iesim din oras si intram pe un lung sector de asfalt specific Bulgariei, cu o rugozitate excesiva, prilej sa regret din nou anvelopele late. Cand se apropie cate-o masina in viteza parca decoleaza Mig-ul.

Odata ajunsi pe malurile raului Yantra patrundem probabil in cea mai spectaculoasa zona a turei, cu formatiuni carstice in care raul si-a sapat nenumarate meandre. Tivite de culorile toamnei arata extraordinar.







Dupa ziua de ieri, cu ploaie si vant,  azi vremea e insorita. Ne oprim la umbra unui nuc si consumam din fructele cazute din belsug la marginea soselei.
Satele sunt pline de contraste, saracie lucie alaturi de case cochete, ridicate cu bun gust.


Ne luam la revedere de la Yantra si intram in Tenovo, unde pret de cateva momente ne integram in atmosfera de sarbatoare.


Urmeaza cea mai tare urcare fara serpentine pe care am intalnit-o, lunga de vreo 4-5km, cu 5-7% inclinare constanta. Am reusit sa o fac dintr-o singura bucata, dar m-a intrebuintat serios. Ceva asemanator e pe la Daia, dar asta e mai lunga si mai inclinata.
E mult mai greu decat sa urci 10%, dar cu serpentine, unde mai ai 2 secunde de repaos in varful curbei.
In general am mers grupat, insa acum ma hotarasc sa-l astept pe Alex in varf. 
Ajunge sleit de puteri si mai ca da cu casca de pamant. Nu ii sunt pe plac genul asta de urcari si nici bicicleta nu-l ajuta deloc.

Am vrea sa ne oprim la o terasa pentru masa de pranz, insa nu gasim chiar niciuna in calea noastra. Nici in ghidul Bikeline nu apare nimic. Ne oprim la umbra unui pom si ne multumim cu ce gasim de imbucat prin rucsaci. 


Spre seara ajungem langa Rusenski Lom. Nu mai intram in canion, l-am mai vazut cu alte ocazii. Ne e foame si dor de o bere.


Dar pentru a le avea trebuie sa dovedim inca o urcare frumoasa, la Basarbovo si apoi sa suportam traficul foarte aglomerat de la intrarea in Ruse.


Ne cazam in Ruse, la hotel National. decent.

Seara iesim la o plimbare prin centru si luam masa la un restaurant unde am mai mancat bine si alta data, Happy.

A TREIA ZI
Astazi suntem mai matinali decat ieri pentru ca nu mai vrem sa ne prinda noaptea pe drum, cu atat mai mult cu cat nu avem cazarea rezervata, iar locul de innoptare nu e chiar cert.
Am vrea sa poposim la un fel de resort pentru pescuit si observarea pasarilor, la Malak Preslavet.
Inainte de 8 terminam micul dejun si suntem gata de drum. Dar cand sa incalecam bicicletele constat ca am pana pe spate. Enervant, mai ales ca butucul Rohloff da un pic mai multa bataie de cap la demontare. Macar daca faceam pana pe fata...
In fine, rezolv problema si cand cobor din nou la bicicleta chiar ma enervez de-a binelea, am pana si pe fata. Se duce pe apa Dunarii tot avansul pe care-l luasem trezindu-ne devreme…
Iesim repede din centru si intram intr-o zona industriala de pe malul Dunarii.
Fals plat descendent, bun prilej sa recuperam din intarziere. Zbor prea repede si in curand nu-l mai vad pe Alex. Ma opresc si-l astept. Cand nici dupa 10 minute inca nu a aparut imi dau seama ca trebuie sa se fi intamplat ceva. Cum nu e semnal de mobil ma intorc si-l gasesc asa:

Si nu orice pana, ci explozia anvelopei!
Luam in calcul toate optiunile, inclusiv pe cea de a incheia tura si  a ne intoarce cu trenul acasa.
Dar ar fi pacat sa se termine asa…
Observam ca anvelopa s-a taiat pe cativa centimetri si incercam sa o carpim cu ce avem la indemana. Am un petec pentru special pentru astfel de situatii, dar e ceva mai mic decat ar fi necesar. Ii mai atasam diverse chestii, iar apoi umflam cu grija si teama camera. Pare sa tina, insa operatiunea asta ne-a mai costat inca o ora pretioasa. Important este insa ca putem sa pedalam in continuare! Ura!
Trei pene, doar 35 de kilometri parcursi si amiaza a venit.
Gasim in ghidul Bikeline un restaurant chiar pe malul Dunarii, in satul Reahovo si ne hotaram sa pranzim acolo.
Alegerea a fost excelenta, am mancat foarte bine, intr-o ambianta placuta, intr-un port pescaresc si la pret decent. Zagorka (din berile bulgaresti asta imi place cel mai mult!) a completat meniu.




Nu ne departam prea mult de Dunare pentru ca vrem sa vizitam o rezervatie naturala. Pe harta apare drept o intinsa zona acoperita de ape sau macar o mlastina, insa tot ce am intalnit a fost stuf si uscaciune.
Insa drumul in natura a fost o placere, neumblat, departe de trafic.




Revenim pe soseaua nationala. Pedalam constant, la trecerea kilometrilor. Un tractor cu o remorca uriasa ne depaseste. Ii strig lui Alex sa acelereze ca sa ne bagam la plasa. Pierde insa momentul si ramane in urma. Au urmat apoi cei mai usori 20 de kilometri pe care i-am parcurs vreodata. Cand si cand mai dadeam cate o pedala, in schimb avem constant 33km/h. Si pentru ca remorca era chiar uriasa nici nu era nevoie sa ma tin foarte aproape pentru a pastra plasa.
Totul bine si frumos pana cand am dat de un deal. Acolo tractorul a lasat-o ceva mai moale, la 30km/h, insa eu a trebuit sa dau pedale la greu ca sa pastrez ritmul. Si n-au fost doar cativa metri. Insa imi doream tare mult sa pastrez un antemergator de asemenea calibru, asa ca nu m-am lasat. Si efortul mi-a fost resplatit cu inca vreo cativa kilometri de relaxare.
Intr-un final tractorul a virat dreapta, iar eu am oprit la umbra in asteptarea lui Alex.
Ne regasim si tinem o bretea spre stanga, ca sa vizitam Turtucaia (Tutrakan). Acolo ne impresioneaza parcul construit cu fonduri europene, pe o terasa a Dunarii.

In afara de parc si de Turnul Televiziunii nu prea mai e altceva de remarcat. Poate doar rampele pe care a trebuit sa le urcam ca sa revenim la drumul principal si strazile extrem de abrupte spre fluviu.


Casa cu Turn TV...

Si cum tot ce urca trebuie sa mai si coboare, spre Pojarevo ne lnsam intr-o coborare prelunga printr-o padure in culori de toamna. Alex, prudent in urma exploziei de dimineata, pastreaza o viteza redusa. Eu insa nu resist tentatiei si dau drumul franelor. De vis! Nimeni pe drum in afara de noi, asfalt bun, lumina apusului filtrata de frunzele ingalbenite si coborarea parca fara de sfarsit…
In vale opresc pentru regrupare. Dupa 15 minute pornesc inapoi, caci bineinteles nu e semnal GSM.
Urc destul de mult si aproape de varf il gasesc pe Alex IARASI asa:

Pai pana, nu..? Si nu pot sa nu ma gandesc la o alta tura, cand a reusit un record de sase bucati, in offroard, ce-i drept! Astazi am avut doar patru, egal distribuite.

Pedalam in sfarsit din nou pe malul Dunarii, pe un drum pustiu, cand asfaltat, cand plin de pietre, dar foarte frumos, cu dese vederi spre fluviu.




Chiar la apus ajungem in cel mai frumos punct de belvedere al turei, la iesirea din Dunavet. Chiar daca e tarziu ramanem cateva minute sa contemplam Dunarea oglindind cerul rosu aprins.

Drumul se transforma intr-unul forestier, cu multe pietre infipte in el si ne da mari emotii in ce priveste roata lui Alex precar reparata.
Ajungem la o rascruce. Inainte ar mai fi cativa kilometri pe malul Dunarii pana la complexul unde vrem sa innoptam, dar ne temem ca anvelopa nu va rezista. Alegem sa facem dreapta chiar daca presupune un ocol pe asfalt, ca sa evitam alte surprize neplacute.
E noapte deja si ne oprim sa punem gecile pe noi caci s-a facut frig. Mai rau e ca azi am mers toata ziua cu farul aprins si nu prea mai am baterie. Merg pe consum minim, dar tot s-ar putea sa epuizez acumulatorul daca nu ajungem in curand.
In Malak Preslavet primim o veste nedorita: locul unde planuisem sa poposim nu mai era functional de cativa ani, iar urmatoarea cazare este peste 2 localitati, la Popina. 
Tare neplacuta vestea caci suntem cu energia aproape de zero. Incercam sa gasim o gazda si pare ca reusim in prima faza, insa apoi aceasta se razgandeste. Nu avem nici internet ca sa vedem ce alternative am avea.
Spre Popina deci… Asta e, inca vreo 15 kilometri de pedalat ar trebui sa ne ia vreo ora la cum ne miscam acum.
Doar ce iesim din sat si constatam ca traseul de GPS continua pe camp, pe un drum agricol de pamant si nisip. Nu se mai pune problema sa pedalam, impingem biclele si inaintam extrem de lent. Inchid farul si ne bazam doar pe lanterna lui Alex care bate doar ceva mai tare ca o lumanare.
Tot felul de zgomote razbat prin noapte catre noi. Incercam sa ne dam seama daca e vorba de un iepure sau un fazan. La un moment dat ceva destul de mare o zbugheste de langa noi, insa pana sa aprind lumina mea se pierde in intuneric. Habar nu avem ce o fi fost. Eu ma tem doar de mistreti.
Facem haz de necaz si mai avem puterea de a trage cateva poze. Pe kilometri imprejur nu e decat bezna. Cerul are miliarde de stele. In alte circumstante m-as fi oprit pentru o poza cu expunere lunga, insa acum nu vreau decat sa ajungem odata la cazarea aia, oriunde si oricare ar fi ea.
O gasim in ghidul tiparit si bag in Garmin coordonatele ei.


Dupa vereo jumatate de ora de plat coboram o panta abrupta. Franele bicicletei lui Alex fac un zgomot infernal si starnesc cainii de hat departe. Daca cineva sau ceva ne-ar fi pus gand rau ne-ar fi localizat extrem de usor.
Pana la urma se termina supliciul drumului agricol si suntem din nou pe asfalt. Urmeaza o urcare luuunga pe asfalt. Incerc sa ma urc pe bicicleta insa Alex nu poate sa o mai faca.
Mai mult, e pe punctul de a ceda nervos, se jura ca nu mai vine in viata lui cu bicicleta "pe munte", ca doar in oras se mai urca pe ea si tot asa. Nici eu nu stau cu mult mai bine cu moralul, dar mai am ceva rezerve.
Dupa ce se mai linisteste continuam agale sa impingem bicicletele pana in varful dealului.
Imi imaginez cum ar fi fost sa fi ramas si fara baterie la GPS, pierduti in campurile alea de nicaieri. Brrr!
La vale, ca sa ne putem deplasa repede, pornesc din nou farul, cu riscul de a-l epuiza complet.
Intram in sfarsit in Popina. E trecut de orele 23 si felinarele lumineaza strada complet pustie. Oare ce vom gasi la hotel?!?
Ajungem acolo si temerile ni se adeveresc. Poarta e incuiata si nu raspunde nimeni la bocanitul nostru insstent. Macar interiorul e luminat, nu e parasit.
Discutam ce sa facem daca nu raspunde nimeni. Sarim gardul si dormim pe niste sezlonguri pe care le zarim pe marginea piscinei. Insa ne-ar fi al naibii de frig peste noapte. Oricum este exclus sa mai putem merge mai departe. De acum incolo o sa-mi iau o folie de supravietuire, din aia de aluminiu in toate iesirile mele cu bicla!

Gasesc un numar de telefon si sun prelung. O voce feminina, proaspat trezita din somn, imi raspunde in bulgareste. Din fericire ne putem intelege in engleza. Imi spune ca ea este in Ruse, dar ii va suna pe parintii ei, cei care au grija de hotel, ca sa ne deschida poarta.
Probabil ca si acestia dormeau pentru ca dureaza inca vreo zece minute pana sa apara cineva.
Iar cand ne deschide poarta parca nu e real, nu ne vine sa credem ca in sfarsit s-a terminat. Si totul a pornit de la orele pierdute reparand pene si explozia anvelopei!
Cu bunicul bulgar ne intelegem prin aplicatia Google Translate. Aflam ca suntem singurii oaspeti ai hotelului si, nesperat, mai putem primi si ceva de mancare.
Pana facem dus e gata gratarul si ne revine zambetul pe fete. 


Cat despre "promisiunea" lui Alex, dat fiind ca scriu povestea la un an distanta de cand s-au petrecut evenimentele, pot confirma ca nu s-a materializat, ba chiar am bagat impreuna o tura de munte "adevarat" in vara asta (TransCalimani). :))

A PATRA ZI
Asumat inca din noaptea precedenta. lenevim mai mult in aceasta dimineata. 
Cand ne trezim, o Dunare din care se ridica ceturi fine se vede din fereastra. La fel si o curte cu piscina si sezlonguri. In sezon cred ca e o locatie interesanta de petrecut un week-end.


Un ponton solid permite acostarea chiar si a navelor de pasageri de dimensiuni mari. Nu m-ar mira ca unele din cruiserele de lux pe care le-am intalnit de atatea ori in Turul Dunarii sa acosteze aici.
Alex descopera in bagaje o luneta si reuseste cateva cadre interesante prin obiectivul acesteia.


Intr-un tarziu plecam la drum, insa nu ne zoreste nimic, etapa este scurta si chiar nu ne dorim sa terminam tura asa de repede.
De cum iesim din Popina traseul GPS ne scoate din nou pe un drum agricol. La un moment dat acesta pare sa se infunde intr-un mare lastaris. Ne scarpinam in cap, scoatem telefoanele mobile pentru Google Maps, insa bineinteles ca nu e semnal de Internet. Ca o paranteza, pare ca bulgarii stau mult mai prost ca noi la acoperirea cu semnal de date.
Nici harta Bikeline nu ne ajuta, drumul apare ca ar merge inainte, insa pentru noi e evident ca pe acolo nu putem continua. 
Pierdem vreo 20 de minute intrebandu-ne ce sa facem. Noroc ca-mi aduc aminte de o vaga intersectie tot cu un drum agricol, undeva la vreo 2-300 de metri inapoi. Ne intoarcem acolo si vedem ca exista un drum paralel cu cel pe care-l incercasem noi, doar la 5-10 metri distanta de el, insa despartit de un boscheti si invizibil deci din pozitia initiala.
Cu problema rezolvata facem haz de necaz despre cum ar fi fost daca ieri seara ne hotaram sa cautam cazare in urmatoarea localitate. Acest punct nu l-am fi putut depasi cu siguranta si am fi fost nevoiti sa innoptam in camp. Brrr!
O bucata de drum putem pedala la deal, insa apoi ajungem la rampe de 20-30% si impingerea bicicletelor e inevitabila.
Alex cara cu stoicism o extra-sarcina in coburi, niste bere bulgareasca pentru prieteni. Icneste la deal, dar nu se preda si nici nu renunta la bere. Probabil ca de ar fi fost "de la gheata" i-am fi facut felul acolo. Asa a ajuns totusi la destinatie.



In Vetren avem posibilitatea sa urmam o poteca interesanta, direct prin parcul national Srebreno Iezero. As baga mana in foc ca tot pe Eurovelo6, la sarbi, am trecut pe langa un lac cu acelasi nume.
Chiar si cu anvelopele de asfalt pe mine pe acolo m-ar trage pedala. Alex se teme, pe buna dreptate, de o noua explozie pe spate. Asa ca alegem asfaltul. Iesim intr-un drum extrem de circulat, ingust, cu mult trafic greu, vreo 7-8 kilometri foarte neplacuti, in care nu m-am simtit deloc in siguranta. Imi pare rau ca nu am ales totusi varianta prin acea "delta", am fi scutit jumatate din acel supliciu. Nu am fost si nu voi fi niciodata un fan al turelor de asfalt, pe drumuri aglomerate.
In Aidemir scapam de trafic si pedalam linistiti pana in Silistra, unde se va termina drumul nostru prin Bulgaria. 

In Silistra, intr-o gradina oarecare, un bulgar a plantat un avion de pasageri, si nu unul de mici dimensiuni. Ciudata aparitie...

Cautam un restaurant pe malul Dunarii si gasim unul chiar in port. Luam pranzul si savuram cateva beri bulgaresti, pentru ultima oara in tura.
Intrarea in tara e o simpla formalitate, fara control de bagaje.
Traversam apoi Dunarea cu bacul. 

De pe podul de peste canalul artificial se poate vedea turnul din Trutucaia. Pare asa de aproape, dar noi am tras destul ca sa parcurgem distanta asta.
.

In Calarasi ne surprinde placut gara renovata, insa doar atat. La fel si trenul interregio pe care-l luam din Ciulnita si care merge constant spre 150km/h.
Se vede interesant din coada trenului unde ne-am asezat pe ultimele scaune.


Cand vine Nasu' ii dam biletele si "ceva" pentru biciclete, caci oficial nu am putut cumpara si pentru ele, desi am insistat la casierie.
Nasul se uita la "sandwich" si ne lasa masca cu intrebarea:
- Da' biletele de ce le-ati mai luat?!? 

Punct final in Gara de Nord.


Insa nu intentionez sa fie punct final si pentru Eurovelo6. Peste cativa ani, cand fetita mea va mai creste un pic, imi doresc o noua aventura, de la Donaueschingen pana la Atlantic.

2 comentarii: