marți, 6 decembrie 2016

Creasta Muntilor Capatanii (integral), august 2016

        In mod normal pastram concluziile turei pentru incheiere, insa acum voi spune ca parcurgerea crestei Capatanii este undeva foarte sus in topul plimbarilor mele cu bicicleta din punct de vedere a dificultatii si a spectaculozitatii peisajelor.
De cativa ani am pus traseul pe harta, dar pana in vara asta l-am privit cu un fel de teama. Un sir impresionant de varfuri in jur de 2000 de metri alcatuiesc un profil destul de descurajant la o prima evaluare. Astfel, de fiecare data cand planuiam sa-l materializez, parca nu ma simteam pregatit suficient si il mai amanam inca un an.
In august m-am hotarat brusc ca acum e momentul si impreuna cu Pashasky si un prieten de-al lui, Relu, am luat calea Olteniei pentru o hoinareala de doua zile prin munti.
Masina am lasat-o in Malaia si am inceput sa pedalam sub un soare bland, de zori de zi, in amontele raului Lotru. Avem ceva avans fata de cursieristii ce participa la competitia Eroica si intentionam sa-l pastram, ca sa nu fim nevoiti sa ne intrerupem calatoria pentru a le face loc.
In Voineasa, dupa aproximativ 15 km de la plecare, lasam in stanga asfaltul si apucam drumul vechi catre Vidra, pe forestier, drum care se tine aproape de apa Lotrului.
Daca ziua de maine va fi a varfurilor muntilor, cea de astazi este cu siguranta a lacurilor de acumulare. Am trecut deja de Bradisor si Malaia. Urmeaza Balindru, Vidra, Galbenul si Petrimanu.
Urcarea este continua, dar relativ lejera, perfecta pentru a iesi din leneveala ultimelor luni. Frematam de nerabdare sa ajungem in zona inalta si buna dispozitie tine loc deocamdata cu succes lipsei de antrenament consistent. Ne oprim doar pentru poze si ca sa admiram o cascada, un viaduct...





Sub stropii de soare drumul capata luciri aurifere. Ne apropiem de minele de mica a caror exploatare a incetat de cativa ani. Fiare ruginite stau marturie vechiului santier si blocheaza accesul in galeriile abandonate.



Dupa micutul lac de acumulare Balindru ne surprinde modul ingenios in care firele electrice de inalta tensiune sunt ancorate de versanti, eliminand astfel  necesitatea stalpilor si integrandu-se mult mai armonios in peisaj.



Ajungem sub barajul Vidra. Este unul putin ciudat (cel putin pentru mine), corpul sau fiind format din stanci de dimensiuni mari si nu din beton, cum sunt construite marea majoritate a barajelor. 
Daca imi aduc bine aminte, Vidra este, poate pentru unii surprinzator, cel mai mare lac de acumulare al Romaniei, dupa Portile de Fier, inaintea unora mult mai celebre, cum ar fi Vidraru sau Bicaz.
De altfel mare parte din salba de lacuri de acumulare pe care le vom vedea astazi servesc doar ca puncte de colectare a apelor inainte de a fi transferate in rezervorul impresionant al Vidrei.
Fac o paranteza pentru a va impartasi modul inedit de functionare a acestei grupari de lacuri (pe cine nu intereseaza, poate sari direct la marcajul ***), mod care mi-a fost impartasit in urma cu multi ani de un inginer in timpul unei vizite in centrala de la Ciungetu, aflata in inima muntelui.
Deci sistemul energetic national este vital sa fie pastrat echilibrat din perspectiva producerii energiei versus consumul ei. Consumul variaza in functie de momentele zilei, iar producerea  energiei e musai sa urmeze aceeasi directie. Problema e ca nu toate sursele au aceesi disponibilitate la a fi pornite/oprite. Cele mai inertiale sunt termocentralele, care pot ave nevoie de multe ore (zile?) pentru a fi aduse la parametri normali de functionare, pana acel cazan ajunge la randamentul optim. Din aceasta sursa e acoperita baza consumului de energie. In schimb hidrocentralele pot fi pornite / oprite instant si acestea acopera varfurile de consum.
Interesant este ce se intampla atunci cand consumul in retea scade chiar sub ce produc sursele de baza. Ei bine atunci hidrcentralele din complex trec din modul generator in modul sa-i spunem "motor"" si cosuma surplusul de energie din sistem pentru a urca inapoi apa in rezervoarele din amonte, apa care la viitorul varf de consum va fi utilizata pentru a produce energie. Deci nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, apa se plimba la deal si la vale...

(***)
Revenind la tura, urcarea pana la coronament imi stoarce un pic plamanii si imi pune niste semne de intrebare asupra zilei de maine, care cu siguranta va fi mult mai dificila.





Urcam in "statiunea" Vidra si ne asezam la o masa pe terasa singurului restaurant. Devoram un muschi de porc la gratar si o bere, dupa care ne intindem la soare vreo 40 de minute. Un domn si o doamna ceva mai in varsta ne atrag atentia ca in pozitiile in care ne-am asezat, adica pe spate si cu mainile sub cap ne fortam coloana vertebrala. Sunt fizioterapeuti si ne spun ca e mult mai bine sa stam cu bratele pe langa corp si cu fundul tras cat mia in spate, arcuind coloana.
Multumim si ne conformam ca niste elevi silitori, desi mie mi s-a parut ceva mai incomoda noua postura. Un masaj cred ca mi-ar fi prins mai bine, insa oamenii erau la masa asa ca nu am indraznit sa-i intreb de posibilitatea asta.
Un baiat de la terasa ne informeaza ca suntem cam la limita cu timpul daca vrem sa ajungem in acea seara la Cabana Petrimanu. Adaugati la asta si niste tunete si norii negri care vin dinspre Oasa e suficient ca sa ne repuna rapid in sa.
O coborare in viteza pe asfalt e intrerupta de semnalele de Off-Course ale Garminului. Ne intoarcem cativa metri si o luam la deal pe forestierul destul de abrupt care ar trebui sa ne scoata in Soseaua Strategica.
Din pacate, nu dupa mult timp forestierul se termina intr-o combinatie de poteca rascolita de tractoarele forestiere si  o albie de torent.
Nu se zareste deloc vreo zona cat de cat accesbila, asa ca punem biclele pe umar si o luam direct peste pietre si crengi. Oricum asta e un episod care rar lipseste turelor mele.


E greu tare. Pulsul e sus si moralul jos. Al dracului noroc avem si noi, iar norii negri sunt aproape sa se verse peste noi. Pashasky vede o folie de plastic intr-o gramada de gunoi si incearca sa o recupereze, ca sa avem sub ce ne adaposti in caz ca se dezlantuie vijelia, insa e prea greu de scos la lumina, asa ca renunta.
Strategica e inca destul de departe, mai avem inca vreo 200 metri diferenta de nivel pana la ea, dar parca nu prea mai avem energie. Ne luptam pentru fiecare pas si intr-un final ajungem la drum. Se zareste si o stana in drumul nostru, avem deci unde ne adaposti de ploaie.
Cand ne apropiem ne iau in primire ciobanestii, sub privirile indiferentele ale ciobanilor ocupati cu mulsul oilor. Noi strigam la ei, ei striga anemic la caini, fara mare efect.
Unul, cat ursul, e mai agresiv si tot incearca sa treca de linia noastra de aparare facuta din biciclete. Scot spray-ul de urs si sunt pregatit sa-i administrez un jet daca ne va ataca. Insa nu e nevoie, mai facem doi pasi, mai stam apoi trei minute sa se linisteasca cainii. Asa ne petrecem vreo 15 minute pana iesim din zona lor.


Suntem multumiti ca ploaia a apucat-o in alta directie si pare ca vom ajunge pe lumina la cabana.
Si iata nelipsitii magari din partea asta a muntelui.

Coboram intr-o sa si apoi incepem sa urcam din nou.
Un punct de belvedere ne dezvaluie de unde venim...

Si incotro mergem...



Chiar in locul in care trebuie sa parasim Strategica pentru o coborare abrupta, prin padure, catre Lacul Galbenul, si-au facut tabara cateva zeci de tigani culegatori de afine si ciuperci.
Ne oprim putin si bineinteles ca urmeaza intrebarile despre cat costa bicicletele, dar ochii imi par a le straluci mai tare ca in alte dati in asteptarea raspunsului. Tragem cateva poze si ii lasam in plata Domnului.

Coborarea e spectaculoasa si e pe gustul meu mai ales in prima parte. Apoi se strica destul de tare pe unele portiuni, insa e in mare ei majoritate ciclabla. Pashasky a facut-o integral pe bicicleta.
Ajunsi pe fundul vaii Latoritei cautam un loc pe unde sa traversam apa din piatra in piatra si reusim sa facem asta fara sa ne udam la picioare.
Mai sunt doar cativa kilometri usurei pe malurile lacurilor Galbenul si Petrimanu si ajungem la locul de popas din aceasta seara, Cabana Petrimanu.




Suntem singurii turisti cazati aici, iar dupa ce ne improspatam coboram la masa. Pastravul e prins chiar sub ochii nostri si gatit pe gratarul din coltul foisorului. Bun, foarte bun!
Intre timp se insereaza, mai povestim pret de cateva beri si apoi am parte de un somn lin, in susurul paraului ce curge pe langa cabana.

A DOUA ZI
Stabilim de cu seara sa nu ne trezim foarte devreme, desi aveam o zi grea in fata, tocmai ca sa ne lasam timp suficient pentru odihna.
Cabanierul ne pregateste un mic dejun cu omleta, ceai si dulceata de afine. Cerem si cate o cafea si pe la orele opt suntem gata pentru marea aventura. Stiu dintr-o tura precedenta ca urcarea  in Curmatura Oltetului nu e nici prea grea, dar nici floare la ureche.
In aproximativ o ora ajungem in sa, la 1615 metri si de acolo incepe un prim push-bike destul de viguros spre Varful Boul (1908m).
Urcusul se mai imblanzeste si putem din nou sa pedalam. Ne inscriem parca pe traseul unui montagne-rousse nesfarsit. E visul oricariu MTB-ist devenit realitate! E un traseu ce musai trebuie facut de oricine iubeste muntele si bicicleta! Musai!







Ne tinem pe la 2000 de metri altitudine si peste. Varful Nedeia, pe langa care trecem foarte aproape, are 2130 metri altitudine.
Imbatati de frumusetea drumului si a peisajelor bagam pedala dupa pedala si nu mai simtim deloc oboseala. Ziua de ieri a avut si ea rolul ei pozitiv in a ne pregati pentru acest efort sustinut.
Vremea se se joaca putin cu nervii nostri: cand e soare, cand drumul dispare in nori si ceturi, iar din departari vuiesc infundat tunete amenintatoare. Pana la urma soarele castiga lupta, iar noi respiram usurati pentru ca putem sa continuam drumul pe creasta. Chiar m-am intrebat de cateva ori ce cai de evacuare din creasta avem daca vine furtuna. Din pacate spre nord, spre masina sunt putine si departe de noi, bine insa ca am scapat de grija asta.
Dupa Varful Beleoaia drumul coboara mult, catre sud. Imi place senzatia de plutire pe care mi-o da suspensia pe ambele roti atunci cand gonesc cu viteza peste denivelari. Si imi place atat de mult incat aud abia al doilea sau al treilea avertisment de iesire din traseul programat pe care mi-l transmite GPS-ul.
Eu si Relu ne oprim, insa Pashasky s-a dus si s-a tot dus... Nu-l mai vedem. Insa cum nici el nu ne mai zareste se intoarce si ne indreptam toti trei spre Curmatura Funicel.
Aici drumul se termina. Continuam pe o poteca stancoasa, aproape indescifrabila, care traverseaza Muntele Balota.


Gasim o zona mai inierbata unde ne oprim sa luam pranzul. Suntem singuri pe raza de multi kilometri si e atat de liniste... Doar vantul fosneste uneori printre jnepeni si leagana usor tufele de bujori de munte.
Lenevim ca si ieri vreo 30-40 de minute, privim cerul, norii, avioanele, fiecare cufundat in propriile ganduri.


Probabil partea cea mai grea a zilei a fost urmatoarea ora si jumatate cat am carat bicicleta pe umar si am trecut-o cu dificultate peste praguri de stanca si prin culoare de avalanse pline de grohotis.
De multe ori am vazut pe diverse site-uri intrebari despre posibilitatea de a parcurge Creasta Capatanii cu masina sau cu ATV. Ei bine, acest segment este complet inaccesibil acestui tip de vehicule, oricat de pregatite ar fi ele sau de experimentat ar fi soferul. Probabil la fel sta situatia si cu un motor de enduro, dar in acest caz, cine stie, am vazut destui maniaci, care fac lucruri imposibile.
Si iata-ne ajunsi din nou la liman. Un indicator pointeaza catre directia din care am venit si avertizeaza asupra pericolului avalanselor. Iarna nu e de trecut pe acolo.
Ne odihnim un pic si ramanem fara cuvinte in fata sirului crestelor ce se inlantuie pe zeci de kilometri.





Drumul urca si coboara in continuare. Lasam in urma noastra alte varfuri importante ale masivului, Cosana (2041m) si Ursu (2124m). Uneori le pierdem sirul, insa ne reorientam usor folosind o aplicatie foarte utila de pe iPhone-ul lui Pashasky (Peak Scanner). Din pacate nu am gasit-o si pentru Android, doar variante foarte slabute. Am avut semnal GSM in destule zone din creasta (Orange aveam eu, nu stiu ce operatori foloseau baietii).

Daca pana acum toate punctele de belvedere au fost catre sud, e momentul ca peisajul sa se deschida si catre nord, unde avem o imagine superba cu Piatra Tarnovului. Cred ca si ea merita o tura in viitor.

In primele ore ale diminetii am analizat ce variante de scurtare a  turei avem in caz de vreme rea sau de intarziere prea mare fata de plan. Fezabila ar fi fost doar o coborare pe poteca de munte, din Saua Zmeuret pana in Malaia. Insa era doar o solutie de urgenta, caci imi aduc aminte cat de greu am coborat pe acolo acum cativa ani din cauza zecilor de arbori doborati de furtuna.
Din acest punct putem intrezari undeva in ultimul plan Varful Folea, pe sub care poteca ne va duce catre vale. Dar pana acolo mai sunt atatea altele de urcat si coborat. Ce bine! Chiar nu vreau sa se sfarseasca prea repede tura!
 

Coboram cativa kilometri foarte rapid, rar apasand franele, pe un macadam de buna calitate. In cateva minute am parcurs ceea ce la pas ar fi luat 1-2 ore

In fata e urcarea pe Vf Valeanu (1847m), iar in dreapta descoperim o ministatiune despre a carei existente habar nu aveam, Romanii de Sus. Am gasit ulterior prezente pe booking locatiile din poza de mai jos. Conditii bune si preturi mici. Doar accesul e ceva mai dificil, fiind necesara parcurgerea a aproximativ 14 km de drum forestier. In primavara sper sa fac o plimbare acolo impreuna cu familia.
Odata ajuns pe platou, multi dintre kilometrii parcursi azi sunt accesibili si pentru plimbarea cu masina (daca are o garda mai inalta, preferabil si 4x4).


Pe drumul spre Saua Zmeuret si Varful Govora (1958m) ne dam cativa metri jos de pe biciclete, ca sa mai alternam efortul, altfel drumul este perfect ciclabil. Cu exceptia urcarii din Curmatua Oltetului si a traversarii accidentate de sub Balota, tot drumul se poate face in sa.

Nici nu realizam cand ne cataram pe Vf Preota (1954m). De aici incepem sa pierdem treptat din altitudine, insa muntele nu se lasa usor si ne obliga sa ne cocotam pe inca un varf, ultimul din seria fara de numar de astazi, Varful Gera (1886m).
O stare usor euforica ma invaluie. Aproape am finalizat cred cea mai grea si mai frumoasa tura de bicicleta de pana acum.
Ne abatem putin catre un refugiu alpin unde speram sa capatam informatii legate de varianta cea mai buna de a iesi din creasta catre Salistea.
Acolo gasim vreo 2 masini de offroad, care nu parcursesera drumul nostru, insa baietii faceau si moto-enduro si urcasera acum cateva zile pe acolo. Ne spun exact pe unde sa o luam, dar ne si avertizeaza despre starea drumului, care este extrem de proasta. Asta venind de la niste enduro-isti nu ne suna prea bine.
Plecam pe unde ni s-a indicat si ne ajuta mult informatia ca trebuie sa trecem printre un laculet cu apa verde si Stana Batrana. Suntem pe aceeasi longitudine cu ultimul varf al Muntilor Capatanii, Folea (1647m), insa acesta e ceva mai la sud, oarecum in afara crestei principale.

Incepem coborarea pe un forestier destul de ok. La un moment dat traseul GPS indica stanga, pe o ruptura de ape urata. Baietii parca nu ar vrea sa o luam pe acolo si insista sa mai mergem o vreme pe drumul cel bun, poate gasim o alta varianta. Dupa vreo 15 minute, imediat dupa niste constructii parasite, drumul se infunda si suntem nevoiti sa o luam din nou la deal, ca sa reluam traseul pe varianta aceea deloc atragatoare.
O alta varianta imbietoare coboara spre vale, insa de data asta nu vreau sa mai aud de experimente, vom tine traseul GPS, chiar daca l-am facut doar bazandu-ma  pe diverse poze din satelit.
Iar drumul este exact cum l-au descris enduristii, mai mult albie de rau secat. Foarte abrut si plin de bolovani. Doar ocazional m-am mai urcat pe bicicleta. Nu e genul de coborare care sa-mi placa. Pashasky se duce insa la vale taras, cu tot cu bolovani. Cred ca la el proportia de mers pe jos/mers pe bicicleta a fost inversa decat la mine.          

Tot sper sa se mai imbunatateasca, insa nu am sanse. Genunchii tremura de la efort, dar nu pot lua prea multa pauza, inserarea e aproape si e cam ultimul loc unde am vrea sa ne prinda noaptea.
La un momet dat ajungem la o mare alunecare de teren. Cred ca sunt 20-30 metri de cadere de stanca, aproape verticali. Iar deasupra lor, atarnand ca un condamnat in streang, se afla poteca imbietoare la care renuntasem mai devreme. Absolut nicio sansa sa fi putut ocoli zona accidentata. Daca am fi luat-o pe acolo ar fi trebuit sa escaladam din nou vreo 4-500 metri diferenta de nivel!
Din fericire suntem la baza  zonei accidentate si ne putem continua drumul.
Intr-un final, dupa aproape 800 metri pe verticala coborati abrupt, ajungem jos. Dar nici aici nu scpam de stanci si bolovani. Torente puternice le-au adus in drum de pe viroage adiacente vaii principale. Santierele de amenajare a cursului apei ne pun piedici suplimentare.
Aprindem lanternele si ne indreptam catre luminitele din departare. Acolo trebuie sa fie pastravaria Salistea. Intr-un final drumul devine ok si iesim repede in DN7A.
E complet intuneric, dar suntem pe asfalt si mai avem doar 300 metri de urcat in 10 kilometri pana la masina. Relu ramane sa ne astepte, iar eu si Pashasky pedalam vartos ca sa urcam pe barajul de la Bradisor.
Curand suim biclele pe masina si plecam sa-l recuperam si pe Relu.
Traseul GPS pe care l-am urmat este cel de mai jos (am inlaturat fundatura de dinaintea coborarii).
O singura schimbare as recomanda. Sa nu se termine tura in Salistea, ci spre sud, in Olanesti. Si acolo este o bucata mai dificila, insa mult mai scurta si care se intinde pe o diferenta de nivel semnificativ mai mica.
De altfel acesta era planul nostru initial, dar ar fi implicat folosirea a 2 masini si ar mai fi adaugat inca vreo 3 ore de condus a doua zi. Acum cred ca totusi era varianta de preferat pentru a fi avut TURA PERFECTA!





2 comentarii:

  1. Se vede ca ti-a placut foarte mult dupa cum ai povestit. Mai multa pasiune fata de celelalte povestiri :). Superbe descrierea traseelor si povestirea in sine. Keep going!

    RăspundețiȘtergere