miercuri, 1 iunie 2011

EuroVelo6 - Partea a II-a: Dunarea, de la Viena la Turnu Severin, mai 2011

        Desi intors de cateva zile din aceasta excursie si amintirile sunt proaspete, imi vine greu sa ma apuc sa le astern pe hartie.
Daca tura de anul trecut de pe Dunare, de la izvoare si pana la Viena, a fost un prilej de continua admiratie, de descoperire a linistii, a frumosului si a valorilor lumii civilizate, tura din acest an mi-a trezit sentimente contradictorii, adaugandu-se la precedentele si urmele inca vii ale ororilor din razboiul yugoslav, intoleranta si lipsa de civilizatie a soferilor sarbi din anumite zone, gunoaiele de pe marginea drumului, cainii vagabonzi si restul semnelor care m-au facut sa resimt parca prea devreme apropierea de casa.
Cu rele putine si bune mai multe, sentimentul major e unul de implinire, de satisfactie a ducerii la bun sfarsit a unui drum destul de lung, prin orase interesante si peisaje de vis. 

Spre deosebire de anul trecut, cand se anuntasera interesati de Eurovelo 6 chiar si opt oameni la un moment dat, anul acesta am fost destula vreme doar doi care ne-am exprimat intentia de a continua parcurgerea cursului Dunarii, pentru ca spre final sa strangem o echipa frumusica de sase biciclisti. Acestia sunt: Marian (Ombun), Dan (Gigix), George (Borcan), Marilena (Mari), Mihai (Tase) si cu mine.
Ne-am ocupat din timp de biletele de tren, la vagon de dormit, de impartirea traseului in etape si de rezervarea cazarilor la Viena si Budapesta.
O excursie in Bulgaria, la Rusenski Lom, ne-a ajutat sa ne cunoastem si sa punem la punct ultimele detalii organizatorice.
Si zilele parca au zburat apoi pana pe 13 mai, pre-ziua plecarii. Schimbam mesaje pe calculator despre evolutia impachetarii bagajelor si ne reamintim reciproc de lucrurile ce nu trebuie uitate acasa.
Sambata, 14 mai, putin dupa pranz, ne intalnim in Gara de Nord, la linia de unde va pleca Rapidul de Viena.




Suntem putin ingrijorati de modul cum vom reusi sa ingramadim in compartimente bicicletele, coburile, rucsacii, pungile cu mancare si bautura si restul acareturilor, care formeaza o movila destul de maricica pe peron. Cu ingeniozitate rezolvam problema si ne punem deja in miscare. 

Limbile se dezleaga usor cu niste bere si ceva vin si buna dispozitie ne cuprinde pe toti. Raman un pic mirat si chiar ingrijorat cand aflu ca Mari si Mihai nu au facut niciodata mai mult de 80 de kilometri pe zi. Pai eu am planificat etape si de 125km, timp de 11 zile, cu doar doua zile de odihna! Hmmm, va fi interesant...
Pana la Campina zburam pe sinele renovate recent, apoi rapidul devine o biata caruta, care, mai ales dupa Brasov, abia se taraste. Facem haz de necaz si ne spunem ca pe aici chiar il intreceam usor pe biciclete.
Odata cu granita se apropie si inserarea, moment in care suntem convocati de insotitorul de vagon al CFR la o mica sedinta. Se pare ca in Ungaria actioneaza doua bande de hoti albanezi sub blanda ocrotire a Politiei, care nu face nimic pentru a-i opri, desi un flagrant ar fi atat de usor de realizat... Rusine, bai! 
CFR-ul a preluat initiativa si a dotat cusetele cu incuietori care se actioneaza doar din interior si bine au facut, caci dupa granita ne sunt incercate usile, iar de dimineata, pe cand Ombun si Gigix mancau ceva in compartiment, usa lor s-a deschis usor si a aparut un cap: "Salut!" si a plecat...
In Viena ajungem cu doar 14 minute intarziere, insa vremea nu mai e la fel de frumoasa ca la plecare, ploua marunt. Nici nu ma asteptam la altceva, trebuind sa existe o continuitate cu iesirea de anul trecut.
Ne echipam si ne intalnim cu Andra, amica lui Gigix, care locuieste acolo si care ne va fi ghid intr-un tur al Vienei pe biciclete.

Ne cazam toti sase la Kolpingsfamilie Wien-Meidling, cu 135 euro pe noapte, inclusiv micul dejun. Curat si decent, exact ceea ce ne dorim.
Biciclim prin centrul Vienei, pe piste largi, impecabile, pana ne loveste foamea. Mancam ceva intr-un mic restaurant dintr-un campus, unde lucreaza Andra, si bem o bere nefiltrata. Intre timp iese si soarele.


Seara iesim la un restaurant Sushi, o experienta inedita pentru mine. Ma servesc din tot ce curge pe benzile de langa masa, calamari, somon, creveti, crabi, prajituri, fructe, etc, etc, pana nu mai pot baga in mine nici macar un bob de orez. Cine stie cand o sa mai avem o asemenea masa in zilele ce vor urma...?!

Urmeaza un inca un tur al centrului, pe intuneric de data asta. Imaginea orasului este una cu totul diferita de cea diurna.



Avem televizor in camera, insa nimeni nu-i da nicio atentie si nici ca s-a deschis vreunul pana spre Belgrad, cand am fost interesati de revoltele generate de arestarea sefului militiilor sarbe. 
Cum dormim toti in aceeasi camera, tot ce imi doresc sa n-avem vreun sforaitor sef printre noi. N-apuc sa aflu, caci adorm imediat.

Prima Zi (Viena - Bratislava - Vojka) - 113km

Facem bagajele si dupa micul dejun plecam la drum. E soare si temperatura e placuta.

Parasim Centrul si, pe masura ce ne apropiem de iesirea din oras, traficul se aglomereaza, sunt ceva lucrari, care ne deviaza de la cursul stabilit pe GPS si ne fac sa ocolim putin. Reusesc sa revin in traseu. In timpul asta Ombun e si el cu ochii pe harta Eurovelo6, de la Bikeline.
Dupa traversarea Dunarii avem parte de o coborare spectaculoasa de pe pod, pe un "melc" ridicat acolo special pentru biciclisti. Franez si vad ca ma depaseste in viteza un localnic pe un MTB, care face o cursa cum n-am mai vazut, cu viteza maxima si inclinat la 45 de grade, in genul moto. Bravo!



De aici intram in traseul Eurovelo6 si indicatoarele ne conduc fara gres. Harta si GPS-ul sunt pur optionale pe acest sector.




Pista e impecabila si se tine aproape de dig sau chiar pe acesta. Incepem usor, ca sa ne intram in ritm. Biclele, cu reviziile facute, merg ca unse. Locul de innoptat e o localitate micuta, Vojka, pe malul lacului de acumulare Gabcicovo. Cum ne miscam foarte bine, suntem siguri ca nu vor fi probleme in a ajunge acolo pana pe inserat. Insa azi e doar prima zi, greul de maine ar trebui sa apara, odata cu oboseala si durerile de fund cauzate de sa...



Asfaltul lasa loc unui macadam de cea mai buna calitate, care insa il surprinde pe Marian. Face ce face si la o franare se pune pe o parte cu bicla, lasand in pietris ceva piele de pe genunchi. Nimic grav, se rezolva prin clatire cu apa si vreo doi plasturi. 

Oriunde e ceva de vazut sau de stiut ceva sunt plasate panouri informative, n-avem insa timp sa ne oprim la toate.  
Soarele incepe sa arda si e necesara o pauza de uns cu creme protectoare. O mica gustare, pentru reimprospatarea fortelor e de asemenea binevenita.


Cum pista e destul de goala si fara gropi, putem admira in voie peisajul si cate o biserica sau cetate pe langa care serpuie drumul nostru. 

Luam un pranz campenesc, adica in camp, si profitam de ocazie pentru a ne odihni un pic. Pe langa noi trec grupuri de ciclisti, ne salutam si ne uram calatorie placuta. 

Granita dintre Austria si Slovacia o trecem fara probleme si imediat ajungem la Bratislava, la podul cu farfurie zburatoare, unde am mancat acum doi ani cea mai delicioasa friptura de vita. 




Dincolo de pod se zareste castelul impunator, Hrad, care domina orasul. Nu pierdem ocazia de a urca pana la el si a-l vizita. 


Coboram apoi in centrul orasului si facem un mic tur. Biserica cu ghiuleaua infipta in zid, statuile haioase, si bulevardele pietonale sunt principalele atractii.






Iesirea din oras ne aduce pe cea mai tare pista de biciclete pe care am pedalat vreodata. Sunt 16,5 km de cale cu dublu sens, de dimensiunile unei sosele, paradis pentru ciclistii de toate categoriile si pentru rolleri. Alaturi este si o pista pentru calarie. Zeci de oameni sunt aici si fac sport. Toti se bucura de miscarea in aer liber. Masinile nu au acces.


Toti zambim si nu ne vine sa credem ca asa ceva poate fi adevarat. Un filmulet din zona se poate vedea pe optar.ro.
La un moment dat apare un lac in dreapta, Rusovske Jazero", si vedem cativa oameni care fac baie in el. Culoarea albastra a apei ne face sa ne oprim si sa aruncam hainele de pe noi. Oricum mai avem doar putin pana la Vojka, ne permitem niste minute de relaxare.
Fundul apei e pietros-nisipos, iar temperatura e perfecta pentru baie. Pe celalalt mal patru italieni, 3 barbati si o femeie, fac baie dezbracati.

Cum mi-e lene sa mai caut slipul in rucsac, ma dau dupa niste trestii si intru in apa fara el. Inot putin si apoi stau la balaceala. N-as mai iesi afara. Ombun si Borcan intra si ei, ceilalti prefera sa ne astepte pe mal. 

 
Urcam pe malul lacului de acumulare Gabcicovo si mai pedalam doar cativa kilometri pana la Vojka. Cazarea e cam inghesuita, toti 6 intr-o camera micuta, in care s-au strecurat ceva paturi suplimentare, 50Euro in total, cu ceva mic dejun. 
Masa de seara la restaurant e absolut spectaculoasa, ca volum si calitate. Berea locala face ca mancarea sa se aseze mai bine. Toti se simt excelent, glumim si speram ca toate zilele sa ne fie la fel de bine ca astazi. 






A Doua Zi (Vojka - Komarno - Sturovo) - 123km

        O dimineata racoroasa si insorita ne intampina de cum iesim din casa. O mica evaluare facuta de fiecare da rezultate imbucuratoare: nu avem febra musculara si nici fundul nu ne doare de la sa. Atunci hai sa mergem!
Ei, stai, asta nu e chiar asa de simplu... Cu cat mai multe roti are atelajul, cu atat se pune mai greu in miscare. Pana ungem lanturile, impachetam bagajele si ce mai avem de facut, trece ceva vreme. Rar am reusit sa plecam inainte de orele opt, cred ca doar cand a trebuit sa prindem un bac, la orele sapte. 
Cum iesim din Vojka ne si urcam pe dig si, impinsi voiniceste de un vant din spate, reusim sa pedalam cei 17 kilometri pana la baraj in vreo 30 de minute.


Proiectul energetic de la Gabcikovo, inceput initial ca o colaborare intre Slovacia si Ungaria, a generat proteste furtunoase ale ecologistilor, fapt care a determinat partea ungara sa se retraga, slovacii construindu-l singuri.  Este ceva impresionant, de anvergura Portilor de Fier. 
Chiar langa baraj dam peste un loc dragut, unde ne refacem fortele. Apare intre timp si un ciclist pe care l-am cunoscut in ziua precedenta si care facuse "wild camping" peste noapte, adica pusese cortul in padure. El este Jimmy, un irlandez care mergea pana la Istambul. Echipamentul lui, cantarind 65 de kilograme, inclusiv un bidon de cinci litri de gaz pentru gatit, a iscat ceva discutii amuzante si totusi aprinse intre noi. Suntem sau nu suntem "cicloturisti"? 
Concluzia a fost ca nu prea suntem, caci ar trebui sa facem minim 2500km si sa ne caram cu cortul dupa noi! Cam asta zicea Borcan, care, cazand la pace cu Ombun, au hotarat ca intr-un oarece viitor sa puna ei doi bazele standardului de cicloturist, sa stie tot omul daca e sau nu e...
Mie nu-mi place cum suna cuvantul, poate si pentru ca l-am auzit prea des, asa ca nu o sa le recunosc standardul si poate o sa-mi fac si un tricou de protest.


Iata-l pe Jimmy. Cu greu am reusit sa ridic ambele roti ale bicicletei lui in aer. De altfel ne-am intersectat de multe ori pe parcursul turului, de fiecare data salutandu-ne zgomotos si de la distanta. Un personaj simpatic.

Asistam la "eclozarea" (sic!) a trei hoteluri plutitoare si zarim doi muncitori care pareau veniti de pe santierele bucurestene. Luau o pauza prelungita intr-o firida din peretele ecluzei, la umbra, nederanjati de nimeni.

 
 

Curand parasim pistele asfaltate pentru diguri pietruite si segmente de sosea.
 


Trecem prin Komarno, un orasel mai mare, unde remarcam biserica si o fortareata ce strajuie drumul.


Langa fortareata e un bufet cu nume caraghios pentru noi, romanii. Oare ce o fi insemnand in slovaca? 

Suntem la jumatatea distantei dintre Bratislava si Budapesta.

Iesim din oras si drumurile de tara pun la incercare bratele celor care au furci mai rigide, insa frumusetea locurilor si linistea intrerupta doar de zumzaitul rotilor compenseaza acest mic neajuns.


Dunarea e flancata de ruinele unor cetati romane, marcate pe o lespede, chiar langa drum.


Inserarea se apropie si amintirea baii in lac din dupaamiaza precedenta ne trage spre apa, de data asta a Dunarii. Mie nu prea-mi place cum arata, mai ales ca o comparam cu albastrul de ieri, asa ca renunt la balaceala.


Pedalam prin padure, la umbra, acompaniati de cantecul pasarelelor. 

In zare apar cupolele verzi ale unei biserici. Nu pot fi decat ale celei din Esztergom, care e primul oras unguresc pe care-l vom traversa. Insa asta abia maine. Deci finalul etapei e aproape.

Intram in Sturovo si ne cazam la o pensiune cu flori la feresti, gazon ingrijit si bazin cu pesti koi. Camerele sunt de doua paturi si costa 10 euro de persoana, cu mic dejun inclus. Gazda, tinerica, e fericita ca poate sporovai in engleza, limba pe care o vorbeste binisor, asa ca stam un pic la povesti. Ne recomanda sa mancam la un restaurant de la intrarea in sat, la un club de bowling.
Desi am trecut chiar pe langa el si nu am vazut vreo activitate, am mers pe recomandare. In parcare nicio masina, la feresti nicio lumina. Nu vedem nici intrarea. Ne invartim nitel, urcam niste scari pana la primul etaj, nici pe acolo nu se intra. Dam ocol restaurantului si pe o latura gasim usa de acces, descuiata. Apasam clanta si usa se deschide cu un scartait usor. Inauntru intunericul e spart doar de lumina frigiderelor cu bauturi si de cateva neoane de pe sub bar. Nimeni...
Ne uitam unii la altii si intram. Alo, e cineva??? Niciun raspuns....
Paharele sunt pe bar, tariile tot acolo, berile in frigidere. Ce facem? Ne servim singuri? Ciudata atmosfera, scena de film horror, de dinaintea grozaviei.
Iesim si ne uitam iar unii la altii. Daca plecam cu ceva de acolo, nu ne-ar fi intrebat nimeni nimic. 
Problema e ce nu am mancat si ne e foame. Unora chiar foarte rau, asa incat Borcan e in pragul unei crize hipoglicemice. Ia cate o ciocolata de la fiecare magazin pe langa care trecem si nu mai are mult pana sa lesine. Ne ingrijoram un pic, insa ne linisteste, i s-a mai intamplat si stie cum sa reactioneze.
Gasim intr-un tarziu si un restaurant deschis, insa nu ne prieste masa. Speram ca maine sa fim cu totii in regula, ca sa putem continua turul, mai ales ca va fi o etapa scurta, in jur de 80 de kilometri, pana la Budapesta. Ne promitem sa fim mai atenti la alimentatie in zilele ce vor veni.



A Treia Zi (Sturovo - Esztergom - Budapesta) - 81km

In zori toate problemele de sanatate sunt rezolvate, suntem toti ca noi. Plecam ceva mai tarziu, avand o etapa mai scurta astazi. Cu execeptia primei zile, tura asta se pare ca nu seamana deloc cu cea de anul trecut, vremea e superba. Deci a fost inspirata decizia de a o muta din toamna in primavara.
Granita nu mai exista intre Slovacia si Ungaria, nu mai e nici macar o ghereta sau urma de bariera. Se trece podul Maria Veleria (1895) si esti deja in cealalta tara. Exista si curse de Minicar intre centrele celor doua orase, Sturovo si Esztergom. 
Podul ne place, astfel ca facem o pauza prelungita, ca sa-l admiram si sa-l pozam.



Pe celalalt mal ne asteapta biserica zarita in ziua precedenta. E inconjurata de fortificatii solide. In tunelul de la intrare se simte o racoare placuta, ca de pestera, racoare ce vine cum nu se poate mai bine, astazi anuntandu-se o zi cu soare puternic.




Pe rampa de la intrare dam din nou peste Jimmy, care acum are inca un tovaras de calatorie, William, un australian care face pe bicicleta intregul traseu al Dunarii, de la izvoare si pana la Marea Neagra. Constatand ca au schimbat mult prea multi forinti, ne intreaba daca nu avem noi nevoie si chiar ne nimeresc, ca nu apucasem inca sa schimbam. Cum noi am plecat tarziu azi, ei au apucat deja sa viziteze Dom-ul asa ca ne despartim curand. 
Contra unei taxe modice se poate urca pe acoperis, unde este un punct de belvedere. Taxa e mica, insa ascensiunea e dificila, mai ales in ultima parte, cand scarile in spirala se ingusteaza foarte mult, nepermitand trecerea unul pe langa altul a doi oameni. Deci stam la "semafor", cinci minute se urca si alte cinci se coboara. 
Patrundem in pod, avand cupola deasupra capetelor. Ecoul e unul bizar si se aude cu ceva timp inaintea intrarii in incaperea respectiva, zgomotul pasilor pe trepte rasunand asemeni tunetelor. Poposim cateva secunde si ne prostim cu onomatopeele.
Printr-un fel de urdinis se iese pe o punte suspendata deasupra acoperisului de tabla.  In fata mea e Gigix, iese si instant face stanga imprejur. Are rau de inaltime... Pacat, caci privelistea iti taie respiratia, iar panorama este de 360 de grade.






Iesim din Esztergom, pista serpuind pe malul Dunarii, cand pe la soare, cand prin padurea racoroasa, cand intrand pe soseaua destul de putin circulata. Cautam un loc de popas pentru masa de pranz. Avem mancarea la pachet, luata de la supermarket si dam peste o terasa cu mese si banci de lemn, umbrite de niste pomi foarte grosi. Initial vrem doar bere, insa gratarul miroase atat de bine incat niciunul nu rezistam si ne comandam si de mancare. Dupa acest pranz am cam abandonat ideea de a manca "din traista" si de cele mai multe ori ne-am oprit la restaurante sau terase, urmand apoi o binemeritata leneveala in scaun sau intinsi in iarba.

Si adunam kilometru dupa kilometru, pe o infrastructura ciclista excelenta.



Intram intr-o padure de salcii, cum n-am ai vazut pe la noi, din frunzele lor picura apa, asa de multa incat sub unele s-au facut chiar balti noroioase. Le ocolim si ajungem pe plaja, rost de o noua baie in Dunare pentru Ombun si Borcan. Vedem acum si ultima moda in materie de echipament de ciclist, goarna. Era folosita
pentru a se da indicatii canotorilor care se antrenau in apropiere.
 

Cineva observa cu mirare sursa "ploii" din salcii: milioane de insecte adunate ciorchine, care se baloseau in picuri mari. La naiba, ne-am umplut de sperma de muste!

Cam in asa ploua din pomi:

Dupa putin timp incep sa apara tot mai multe terase pe mal, semn ca Budapesta nu e departe. Suntem in cursul saptamanii, insa e plin de lume, oamenii aia chiar stiu sa se distreze. Curand apar si cladirile reprezentative ale orasului, mai jos, Parlamentul.

Multe fete frumoase, care fac sport pe faleza.

Alaturi sunt pistele, folosite de zeci, de sute de biciclisti. Toti merg TARE si nu ma refer doar la sportivi. E putin stresant, ca nu stim drumul si toti trec ca vantul pe langa noi. Abia apuc sa mai fac cate o poza in lumina asfintitului.


Cu cazarea stam bine, avem rezervarea facuta inca de acasa, la Agape Guesthouse. Pentru 13 euro pe noapte de persoana am primit un penthouse cu 3 dormitoare, bucatarie complet utilata, doua bai, printre cele mai bune cazari din tur.

Urmatoarea zi e una de pauza, pentru vizitare la pas. Urcam la Citadela si privim de sus orasul. La chei sunt ancorate o multime de nave turistice, ocupate in general de persoane varstnice.





Urmatorul obiectiv e Palatul Regal, insa pana acolo ne tragem la un pub, langa doua beri reci si ceva de mancare. E cald rau, asa ca plusam si cu inghetata.



Ploaia se simte in aer, iar noi o asteptam cu nerabdare. Nu ne adapostim, savuram picurii mari ce cad din ce in ce mai tare, desi soarele nu s-a acoperit.





In departare se aud sirene si, cand ne apropiem de o sala de concerte, vedem o coloana oficiala parcata la intrare. Ma uit mai bine si vad ca steagul de pe masina e al Romaniei. Nici aici n-am scapat de astia?!? N-am recunoscut "importantul" personaj, probabil vreun ministru, ca ambasadorul nu cred ca ar fi avut atata escorta.

Spre Bastionul Pescarilor.


 


Coboram iar la Dunare, cu intentia de a face o plimbare cu vaporasul, insa estimam gresit durata drumului pana la debarcader si ajungem doar ca sa vedem cum ultima cursa se desprinde de mal la doar 200 de metri de noi. Asa ca ne continuam turul pe jos.

Ne intersectam cu un grup de vreo 20 de biciclisti, care viziteaza in acest mod orasul, beneficiind si de ghid. Am fost tentati ieri de posibilitatea asta, dar atunci azi n-ar mai fi fost " zi de pauza".


Iata un mod ingenios de amplasare a unor piste de biciclete, intre trotuar si parcare. In acest fel esti protejat de trafic. E nevoie insa de civilizatia soferilor sau de fermitatea Politiei, la noi sigur s-ar fi gasit un neam prost care sa parcheze exact pe pista.

Ne dor picioarele destul de rau, am bagat multi kilometri pe jos, dar inca mai speram la un tur de noapte, pe biciclete, sa urcam la Citadela. Insa odata ajunsi acasa, dupa dus, ne ajunge oboseala si ne retragem toti la somn. Mai putin Marian, care inca de la inceputul turului e ocupat pana tarziu in noapte cu upload-ul pozelor si scurte comentarii pe care le posteaza pe optar.ro, unde tine un fel de jurnal on-line al excursiei.



A Patra Zi (Budapesta - Solt) - 109km

Abia pe la orele noua reusim sa ne miscam azi, cam tarziu, avand in vedere si ziua caniculara care se anunta. As fi preferat ca in fiecare zi sa plecam mult mai de dimineata, iar la pranz, cand soarele e cel mai dogoritor, sa ne refugiem la umbra.
Iesim usor din oras, insa sub ultimul pod mi se pare ca-mi fuge roata de spate in lateral, ma opresc si o mai umflu putin, pare cam moale. 
Pista urca pe un dig si se transforma intr-o potecuta ingusta, inierbata pe margini. Uneori e greu sa-ti mentii echilibrul in conditiile astea, iar eu am probleme din ce in ce mai mari.


Ma opresc si observ cauciucul spate desumflat aproape de tot. Nu-i prea bine, caci am tubeless, cu solutie antipana, iar solutia s-a cam evaporat. Singura rezolvare e sa-i bag presiune mai are si sa merg rapid pana in primul sat unde as putea gasi ajutor. Am nevoie ori de solutia antipana, ori de un cauciuc nou. Cel vechi are cu siguranta in el zeci de tepi, daca bag camera, se face sita.
O iau mai tare inainte, stabilind sa comunicam prin statiile de emisie-receptie. Ma opresc in vreo doua sate, dar nu gasesc nicaieri magazin de biciclete si nici nu ma-nteleg cu localnicii, care vorbesc doar ungureste. 
Pare ca imi surade norocul, zaresc parcat un autocar nemtesc, care tracteaza o rulota maricica pentru biciclete. Am mai vazut asemenea exemplare si anul trecut. Sunt excursii organizate special pentru biciclisti, se deplaseaza cu autocarul dintr-o zona in alta si pedaleaza pe unde e mai frumos.

Din pacate cu soferul nu ma inteleg decat prin semne. Imi aduce: o camera, Nein!, o valva, Nein!, niste petice, Nein! o pompa, hmmm..., n-ajung nicaieri asa. Zic dankeschön si folosesc pompa sa mai bag ceva aer, cat am pierdut intre timp. Sar pe bicicleta si pedalez iar in forta, pana intr-un sat mai mare. Aici gasesc un magazin auto. Cu greu reusesc sa primesc cu 2000 de forinti un spray antipana pentru masina. Bag serios solutie din el si umflu roata. Cer un pahar cu apa, ca toate reparatiile le-am facut sub soarele amiezii si m-am cam deshidratat. Dau sa ma sui pe bicicleta. E iar pe janta, fir-ar sa fie!
Scufund roata intr-un lighian cu apa si vad ca e ciuruita, iese aer din vreo 10-15 gauri. Cauciucul a prins si tura de anul trecut pe Dunare si e tocit bine, asa ca i-a cedat toata structura, e de aruncat.
Intre timp ma prinde din urma si restul grupului, iar Ombun se duce la un magazin de biciclete, despre care aflasem ca e in apropiere, si-mi aduce un cauciuc ieftin ca braga, echivalent cu 25 ron.
Il montez si cautam un loc pentru masa. Am stat cam mult in soare si m-a luat o durere de cap cam rea. Iau o pastila de la Marian, insa nu prea are efect, mai iau si un Nurofen si abia dupa vreo doua ore imi revin.

Luam ceva de mancare de la un magazin si ne asezam pe malul unui brat al Dunarii, pe o pajiste minunata, proaspat cosita si fara nici cea mai mica urma de gunoaie. 
Reusesc sa adorm vreo jumatate de ora, insa nu ma simt chiar ok. Astept dusul fierbinte de seara si-mi pun in plan sa nu mai ies la masa, sa infulc ceva si sa ma bag rapid in pat. Dar pana deseara mai avem destul... 
O surpriza placuta sunt Mari si Mihai, care, dupa cum ne-au zis ei, nu mai mersesera niciodata mai mult de 80 de kilometri, si totusi tin pasul foarte bine la etape de peste suta. Initial mizasem destul de mult ca ei s-ar opri la Budapesta, insa sunt hotarati sa ajunga la Severin. Bravo pentru determinare!
Pista trece in continuare printr-o zona de case de vacanta, chiar pe malul Dunarii, nu foarte spectaculoase ca marime, nu sunt ale unor bogatasi, insa care mai de care mai ingrijite, cu gazon tuns si flori peste tot. E o placere sa la privesti. Cum afara e foarte cald, Borcan face semn unei localnice, care uda gazonul, sa puna furtunul cu apa pe el. Ori nu intelege, ori nu-i vine sa creada ce i s-a cerut, asa ca Borcan nu are parte de dus acum.
Gasim un loc de baie in Dunare, iar eu am parte de inca o surpriza neplacuta, pana din nou, la aceeasi roata. Constat ca un petec al camerei nu era bine pus, il refac si de aici chiar nu am mai avut probleme cu bicicleta.
Cat am facut eu pana, Ombun si Borcan au tras o baita buna.
Ultimii kilometri ai zilei ii facem pe niste sosele pustii si un asfintit de poveste ne prinde in mijlocul campului.




Noaptea o vom petrece la Solt, la Park Motel, o constructie in stil comunist, insa curata si ieftina, 8E.
O pizzerie e singurul loc unde se poate manca ceva. Avem probleme mari in a ne intelege cu chelneritele, care nu rup o boaba in alta limba decat ungureste si nici prea inteligente nu par. La final primim totusi cele mai bune clatite cu rom si ciocolata, e parerea tuturor. 




A cincea Zi (Solt - Dunafalva) - 109km

Cum nu exista restaurant, n-avem parte nici de mic dejun la motel, asa ca luam de la un magazin cate ceva de mancare si cautam un loc de popas pe traseu unde sa ne ospatam. Ne plac mezelurile unguresti, foarte condimentate, pofta e mare si cateva minute se aud doar falcile trosnind.

Traseul marcat se tine in general pe un dig asfaltat, de-a lungul soselei, parasindu-l doar cand merita ceva vizitat in localitatile prin care trecem. Este deschis doar pentru biciclete, bariere metalice blocand accesul altor vehicule. Una din ele e impodobita cu o multime de coronite, un baiat tanar si-a gasit sfarsitul acolo, in imprejurari necunoscute noua.

Desi ne e clar ca drumul cel mai scurt ar fi pe dig, curiozitatea ne impinge sa urmam toate abaterile semnalizate. Una ocoleste cateva sute de metri pentru a ne duce in parcul central al localitatii, Harta e numele ei, unde este expus un tractor de la inceputurile agriculturii mecanizate. Nu pierdem ocazia de a ne urca in el si a ne poza. Pauza e si un prilej bun de rehidratare, temperatura fiind ridicata, 32 de grade si sunt abia orele unsprezece.

O alta abatere a traseului ne duce langa Dunare, pe un drum ingust dar asfaltat, ce serpuie printr-un codru des, inconjurati de miresmele socului inflorit si de cantecul a zeci de pasarele. Nimic altceva nu tulbura linistea. Cred ca acesta a fost Coltul de Rai al intregii excursii, pedalam si-mi doream sa nu se mai sfarseasca.
Iesim la sosea si continuam pe aceasta, cautand umbra pomilor ce-o strajuiesc. 


Urmeaza o portiune nisipoasa pe un dig. Chiar cand ne cataram pe el se aud din spate strigate. Primul lucru la care ma gandesc e ca unul dintre noi a fost atacat de un caine, dar de la Viena si pana aici nu am zarit nici macar unul fara stapan. Opresc si-l vad pe Ombun cum se freaca putrernic pe obraz. A intrat pe traiectorie de coliziune cu o viespe, iar aceasta a lansat o racheta veninoasa aer-obraz. Cum apararea antiaeriana (ochelarii) tocmai fusese pusa pe loc repaus, rezultatul e un ochi umflat si o durere vie. Se incearca o calmare a durerilor prin frecarea cu sare, nu stiu cat efect a avut, cert e ca nu s-a umflat foarte tare.

Inaintam greu, rotile se cufunda in nisip, iar caldura ne face sa consumam foarte multe lichide. E ora pranzului si avem norocul sa dam peste cel mai frumos loc de popas. O suprafata cam cat un teren de fotbal, cu gazon de teren de fotbal, cu bancute, loc de gratar zidit, iar alaturi cu teren de volei pe nisip. Sa mai spun ca primele ganduri au fost cum ar fi aratat acel loc daca ar fi fost in Romania? Nicio vatra de foc in afara celor amenajate, nicio hartiuta sau plastic pe jos...
Mancam si imediat dupa ne pravalim in iarba. E asa de placut sa fii obosit de la efort, satul si sa te pregatesti de un somn mic, la umbra. Asta e serviciul pe care mi l-as dori. Ha, Ha!

Dupa vreo 30 de minute ne trezeste vantul, care s-a intetit. In departare se aud tunete si cerul s-a innegrit la orizont in directia in care ne deplasam. Asta e, o ploaie nu strica, prea am avut multe zile cu vreme frumoasa pana acum. 
Avem iarasi noroc, ne strecuram pe langa frontul atmosferic si ratam vijelia. Cateva picaturi ne fac sa ne oprim pentru a ne echipa, insa imediat constatam ca ne-am alarmat degeaba si revenim la tricouri. 


De pe dig coboram direct in Dunafalva si la cativa zeci de metri gasim si o cazare intr- curte cu multa verdeata si cu foisor, la o babuta.  

Camerele sunt in regula, cu pretul deja ne-am invatat, 8E, cu tot cu mic dejun. Problema vine cand cerem informatii despre restaurant. Ei bine, nu exista asa ceva nici aici si nici in localitatile vecine, cred ca e singura scapare din ghidul Bikeline, care figura aici o asemenea locatie. Colac peste pupaza nu mai e niciun magazin deschis la ora asta, dar satul fiind mic, s-au dat cateva telefoane si au aparut doua fete care au deschis special pentru noi un boutique local, asa ca scapam de perspectiva deloc surazatoare de a ne culca cu stomacul gol. 
In Dunafalva nu e chiar NIMIC de facut, deci mancam si profitam de ocazie pentru a ne culca foarte devreme. Si avem parte de somn bun, pana in miez de noapte, cand se porneste o furtuna grozava, cu rapait de ploaie in lucarne, fulgere ce fac noaptea alba si tunete pe masura. Ma trezesc un pic si adorm imediat, imi place teribil sa dorm cand e furtuna afara.


A Sasea Zi (Dunafalva - Dalj) - 130km

Ne asteapta, conform hartii, un drum de 116 kilometri, iar conform experientei vor mai face pui pe parcurs, asa ca ne straduim toti si reusim sa plecam mai devreme ca de obicei. 
Incercam mai intai drumul pe dig, dar e foarte rau, asa ca alegem soseaua pana la bac si bine am facut, caci e libera si pedalam lejer. Asa de lejer ca vedem cum bacul pleaca de sub nasul nostru. Curat ghinion, ne-am trezit de pomana, tocmai am pierdut o jumatate de ora, atat e pana la urmatoarea traversare.
Aruncam ultimii forinti adunati din fundul buzunarelor pe guma de mestecat si alte prostioare, asta dupa ce luam biletele, bineinteles.



Bacul ne lasa in Mohacs si curand ajungem la granita cu Croatia, a patra tara in care intram, dupa Austria, Slovacia si Ungaria. Vamesii sunt zambitori, iar controlul actelor e doar o formalitate.
Campuri nesfarsite ne inconjoara, fara a fi totusi un peisaj spectaculos, iar soarele ne coace la foc mic. 



Pedalam ca sa inghitim kilometri. Pranzul vine ca o izbavire, inca de departe urmarisem indicatoarele cu distanta descrescatoare pana la un anume restaurant, Josic. Trebuie sa fie ceva de capul lui, daca-i fac atata reclama.
Nu e la sosea, ci la capatul a cativa zeci de metri de urcus pieptis. II fac in sa si gasesc locuri libere la mese, iar "crasma" arata excelent, parca mi-e si frica sa deschid meniul. Dau o strigare prin statie si ne asezam in jurul mesei. Stim ca in Croatia e scump si pe fondul acestei asteptari ni se par rezonabile preturile.
Berile se duc de parca au fost turnate pe piatra incinsa, mai luam altele si asteptam cu nerabdare mancarea. Daca tot aruncam cu banii, macar sa ne spargem in figuri, comandam specialitati. 
Spre ghinionul nostru, pana sa fim serviti apar doua autocare cu turisti, care ne iau caimacul si ne fac sa asteptam cam multisor. Sub umbrelute e cald, pun capul pe masa si adorm cateva minute. Ma trezeste un mic ghiont, a venit mancarea. In sfarsit! Arata pe masura asteptarii, o friptura de vita, mediu preparata. Mi-e frica sa privesc ceasul, sa vad cat de tarziu s-a facut. 
 


Dupa festin parasim traseul principal si intram intr-o rezervatie, "Prirode Kopacki Rit". In fata noastra iar e furtuna si vedem fulgerele cum brazdeaza cerul negru-negru. Nu-mi place deloc pozitia in care suntem, pe un dig, deasupra mlastinilor, in cel mai inalt punct al zonei. Incerc sa ajung la un grup de cladiri ce se zaresc la vreo 3-4 kilometri departare, inainte sa se dezlantuie potopul asupra noastra, dar pare misiune imposibila, incepe o adevarata vijelie din stanga-fata, abia ne taram si trebuie sa pastram o pozitie inclinata in vant, pentru a nu fi maturati de pe dig.
Incredibil, dar scapam si de data asta. Norii se indeparteaza, iar vantul cade si el. Putem sa ne bucuram de peisaj, dupa ce scuipam nisipul dintre dinti.


Cotim la 90 de grade si avem vant usor din spate acum. Multi kilometri se scurg repejor si ajungem la iesirea din parc, unde se pot face plimbari cu niste vaporase ce-mi amintesc de Plitvice. Unii au inca puterea sa zambeasca, desi au depus ceva efort pana aici.




Spre Osijek incepe sa ploua serios si ne echipam pe masura. Doar ce ma urc pe bicicleta si aud o voce: 
    - Ati vazut campul de mine? Tocmai am trecut de el.
Ma intorc imediat, asta e ceva ce nu vreau sa ratez. Indicatorul e mic si pus cam spre mijlocul campului, ma gandesc ca l-au pus in gluma acolo, ca scrie mic si poate esti curios sa te apropii, ca sa vezi ce spune. Gluma proasta...! Treaba e chiar serioasa acolo, au murit oameni si asta e doar primul semn vazut de noi dintr-o serie nesfarsita, din pacate.

Osijek ne intampina cu singura rafala de care am avut parte in tur, una de ploaie, evident, desi multe cladiri poarta urmele celor de arme automate. 
Centrul e foarte frumos, relaxant, are o zona doar pentru pietoni si tramvaie, plus biciclisti, bineinteles.

 La iesirea din Osijek, alte campuri de mine.

Se insereaza si mai avem destul de mult pana la Dalj, unde planuisem initial sa innoptam, desi kilometrii estimati s-au cam implinit. Cautam loc de popas mai aproape, dar fara succes. Toti suntem obositi, insa eu, impreuna cu Ombun si Borcan, parca suntem mai proaspeti un pic. O luam inainte, prin ploaia mocaneasca, sa rezolvam mai repede cu cazarea si ne oprim chiar unde stabilisem de dimineata sa ne oprim, adica in Dalj, dupa 130 kilometri.

Gasim cazare intr-o viluta chiar pe malul Dunarii, cu ferestrele catre apa, nu mai conteaza cat costa sau cum arata camerele, o luam. Nu e deloc ieftin, comparativ cu ce cheltuiam pana acum pe cazare, sunt 20 de euro de persoana, cu mic dejun, insa camerele arata impecabil si dusul fierbinte ne asteapta. 
Mancam ce ne-am cumparat in urma cu o ora de la magazin, in restaurantul de la parter. Avem parte de o surpriza placuta. Pe o bute de lemn troneaza sapte sticle astupate, fiecare cu alta licoare, iar langa ele sunt 12 toiuri si 12 paharute. Ei, daca mancare nu au, macar putem cumpara ceva bun de baut. Aflu ca sut toate facute "in casa" si intreb cat costa. Raspunsul e "self-service". Hmm, asta cred ca e un fel de "din partea casei". 

Folosesc un toi si incerc sa-mi dau seama ce contine o prima sticla. E ceva visiniu, dulceag si extrem de tare. Perfect pentru gatul meu iritat de cateva zile. Il dau peste cap si-mi dau seama ca e cornata. Ciocnim si incercam pe rand sticlele, eu doar pe cele inchise la culoare. Am mai dat peste o afinata si o murata cum n-am mai degustat. Imi place ca sunt tari, nu foarte dulci si lesinacioase, cum se mai fac pe la noi.
Vesel si cu gatul vindecat mai ceva decat de pastile, ma retrag in camera si adorm bustean. Si ceilalti fac acelasi lucru, a fost o zi grea!




A Saptea Zi (Dalj - Novi Sad) - 100km

Un geam lasat deschis peste noapte face ca aerul tare si racoros al diminetii sa ne trezeasca in chip placut. Fereastra da chiar la Dunare si putem vedea ca ne asteapta o noua zi insorita, ultima in Croatia. 

Se pare ca bautura consumata nopatea trecuta a fost de calitate, nicio durere de cap nu supara pe vreunul dintre noi. Invatati cu micul dejun care in general a cuprins o omleta, destul de uleioasa pentru gustul meu, si alte maruntisuri, acum suntem rasfatati cu un ospat vanatoresc. Toate mezelurile, carnati, salam, muschi, sunt doar din caprioara si mistret, conform spuselor gazdelor si sunt foarte, foarte bune. 
Dupa putin timp de pedalat ajungem la periferia Vukovarului si suntem intampinati iarasi de urmele razboiului. Acestea dainuie doar pe cladirile abandonate, locuite de etnici minoritari, izgoniti probabil de majoritate sau poate chiar ucisi. Restul caselor si-au spalat fatadele manjite de sange si gloante, poate si in dorinta de a uita mai repede ce s-a intamplat aici. Se vad urme de gloante de toate calibrele, de la cele mai mici pana la gaurile monstruoase lasate de obuzele tunurilor si tancurilor.




Aici a fost candva o scoala, acum nu mai este nimic.

Insa cel care da masura reala a incrancenarii luptelor este turnul de apa, acum un adevarat simbol al orasului. E ravasit de explozii, o masa de beton si fier contorsionat. Imi inchipui ce iad trebuie sa fi fost in clipele de inclestare. 

 
Uimiti de ce vedem, tinem traseul marcat pe GPS, care ne duce intr-un mic centru istoric, care nu reuseste sa stearga deloc prim impresie creata.
Borcan nu mai are rabdare sa ne astepte sa tot facem poze si o ia inainte, desi nu are harta sau GPS. Banuim ca ne revedem la iesirea din oras, asa ca tinem drumul "oficial", care mai face stanga-dreapta, prin locurile interesante. Iesim din oras si Borcan nicaieri. Prin statie nu-l prindem si are telefonul inchis. Probabil a luat-o inainte, sa gaseasca un loc bun de masa. Mai pedalam vreo 15-20 de minute si nu dam de el, clar ne-am pierdut unii de altii, nu putea sa se indeparteze atat. Telefonul meu suna, el e, dar nu se aude nimic. Sper sa ma auda si-i spun pe scurt pozitia noastra si ca-l asteptam. Dupa aproximativ un minut, cat au durat explicatiile,  vad ca inca nu a inchis, deci m-a auzit. Il asteptam si dupa vreo inca 20 de minute Borcan reapare. Se oprise sa ne astepte exact dupa ce noi am facut stanga, sa ne abatem pentru centrul Vukovarului, el mergand drept...
La iesirea din oras trecem pe langa alt camp de mine, cu panoul pus chiar langa pista de biciclete.

Imediat apar si colinele, unele mai usurele, altele mai abrupte, care mai dau jos din sa pe cate unul din noi. Coborarile vin ca un binemeritat bonus. 


Inainte de intrarea in Serbia incepe sa ploua marunt, asa ca toti scoatem echipamentul adecvat. Ne schimbam sub un nuc gros, care ne protejeaza de primii stropi. 




Traversam Dunarea pe un pod intre Ilok si Bancka Palanka. Primirea e rece la propriu, burniteaza si nu da semne ca s-ar opri curand. Pe pod ne salutam cu niste elvetieni care fac tot traseul Eurovelo6. Nu sunt foarte impresionati de urcarile de pana aici, desi au bagaj voluminos. Explicabil, avand in vedere din ce tara vin.




Imi plac indicatoarele traseului, care, pe langa datele despre localitati si kilometri, mai au in partea de jos o banda unde e trecut bilingv, in sarba si engleza, cate o mica vorba de duh, un citat dintr-un filozof, un romancier, un politician, etc sau chiar un proverb. Chestia asta ma face sa astept cu nerabdare urmatorul indicator, sa vad cu ce ma mai delecteaza. Am si pozat multe din ele si o sa incerc sa dau o traducere textelor din pozele respective. 
Cel care mi-a placut cel mai mult, dar pentru care nu am poza, e un proverb ugandez, care zice cam asa: "Doar cel care nu a calatorit suficient crede ca maica-sa e cel mai bun bucatar."
Nimic nu se compara cu placerea simpla a unei plimbari cu bicicleta. John F. Kennedy

Bancka Palanka e unul din putinele locuri unde am vazut piste de biciclete in Serbia. Are o zona centrala inchisa traficului auto. Strada e doar a biciclistilor, pietonii avand la dispozitie un trotuar generos. 
Dupa o tura prin centru, prilej si de schimbat dinari, Marian face o pana, iar noi facem o escala la o placintarie, si luam niste placinte cu carne sau cu branza fierbinti si gustoase. 


Iese soarele si ne cautam un loc de masa. Nu mai sunt asa de dese si frumos amenajate ca in alte tari. Intram intr-o padurice, gasim un luminis si ne declaram multumiti. Dupa ce mancam vedem ceva ce seamana al naibii de mult cu Romania. 

Coroborat cu soferii neasteptat de agresivi si de neglijenti cu biciclistii, dau o nota mica la impresia artistica, mult sub ce asteptari aveam de la Serbia. Prea seamana mult cu Romania, la partile rele. Iar ca sa fie tacamul complet, ma fugareste si primul maidanez intalnit de la Viena incoace.
Macar indicatoarele sunt interesante...
Traiul pe Pamant e scump, insa include in fiecare an o calatorie gratuita in jurul Soarelui.

Si iar ceva ce ne aminteste de casa... Constructii ilegale, intre digul de aparare si Dunare. Unii le-au ridicat pe piloni, altii scot malul din cabana dupa fiecare inundatie.

In apropiere de Novi Sad pista devine asfaltata si intalnim lume iesita la plimbare pe bicicleta. 
Vad o biciclista draguta si o intreb de cazare in zona. Vorbim cateva minute si aflu ca e studenta si ca stie un loc bun, in apropiere de locul unde merge ea acum, din pacate e cam departe de centrul orasului, asa ca ne luam la revedere si noi ne continuam drumul. 
Parca am avut o presimtire cand am intrebat din timp de cazare, in oras e inchis la biroul de turism, iar harta Serbiei pe GPS e saraca rau in detalii.
Aruncam cate un ochi imprejur si zarim podul bombardat de americani si fortareata. Sunt obiective de notat pentru maine dimineata.


Gasim un hotel, Mediteraneo, chiar in centrul Centrului. E ok si are si spatiu pentru biciclete la subsol. Dupa vreo doua discount-uri aplicate succesiv, cu valori in functie de expresia de nemultumire de pe fetele noastre,  platim 23E de persoana, cu mic dejun. Scump, dar e in buricul targului.
Ieism la plimbare. Orasul ne pare foarte ingrijit, cochet chiar.



Restaurantul il alegem la recomandarea receptionerei, e cu bucate specifice Voievodinei. Ania Lipa se numeste si e tot doar al nostru. Mancam excelent, in ciuda primei impresii pe care ne-o face chelnerul, de ciufut. La final ne intreaba daca suntem romani, ne-a dibuit.




A Opta Zi (Novi Sad - Belgrad) - 111km

O coloana de biciclete isi asteapta calaretii in fata hotelului. 
Cateva reglaje, cateva ajustari ale bagajelor si suntem gata de drum. Apare si Gigix, cu vestea proasta, i-a disparut GPS-ul! Ieri seara era, iar cand ne-am intors de la micul dejun nu mai era. Un Garmin nou nout, 62s, destul de scump, probabil ca si-a gasit un nou stapan. Asta e concluzia dupa ce s-a rascolit toata camera, s-a cautat in bagaje si chiar la restaurantul unde am luat cina ieri.
Resemnat, Gigix ne indeamna sa mergem mai departe ca tot nu mai avem ce face.
Trecem pe langa cetatea de pe malul Dunarii si pe langa ruinele podului distrus de americani.




Fortareata pare interesanta si decidem sa-i acordam o ora din timpul nostru. Cum accesul se face pe o rampa destul de abrupta, Borcan si Gigix decid sa ne astepte acolo.
Urmand un drum ingust, depasim o serie de porti, din ce in ce mai vechi, ca intr-o calatorie in timp in istoria cetatii.



Si imediat ce ajungem in interior, Marian face o intoarcere busca si remodeleaza arhitectura gardutului de lanturi.

Pe ziduri e un punct de belvedere de care profitam pentru a vedea orasul de sus si a mai trage cateva cadre. Tot aici sunt si biciclistii cu autocar la atas.




O rampa folosita probabil de soldati pentru a ajunge mai repede pe ziduri imi face cu ochiul si, desi pare aproape imposibil, reusesc sa o urc pe bicicleta, rasturnat aproape peste ghidon, ca sa nu se ridice roata de fata. La fel face si Ombun.

Cu un minimuzeu militar incheiem turul.



Coboram la baietii care ne asteapta si-l gasim pe Gigix tot un zambet. GPS-ul fusese de fapt "furat" de rucsac, iar cand l-a luat la bani marunti, i l-a dat inapoi.
Un pic mai destinsi ca de dimineata apucam drumul spre Belgrad. Din pacate e pe sosea, iar noi suntem aproape terorizati de soferii sarbi. Cautam orice varianta de a ocoli drumurile principale, caci, spre ghinionul nostru, acesta pe care pedalam e unul foarte aglomerat.
Si ne dorim asta atat de mult incat reusim sa gresim drumul si sa urcam pe niste stradute care seamana cu cele din Sinaia, spre Furnica. Dupa cateva sute de metri cineva striga dupa noi, drumul asta e o fundatura. Hai la vale atunci, dar nu pana in sosea, caci am vazut o ramificatie care pare pe harta sa mearga paralel cu aceasta.
Si tot urcam si cu fiecare kilometru vad cum ne departam tot mai mult de traseul marcat in GPS. Harta Serbiei nu are aproape  niciun drum marcat pe ea, deci nu pot spune unde duce cel pe care suntem acum. Gigix trece pe langa mine si ma intreaba daca are pana, i se pare ca merge cu frana pusa. Pai si normal daca de minute bune tinem un fals plat, cu 2-3% inclinarea. Dupa cativa kilometri aflam unde duce drumul: nicaieri, se termina cu o bariera si de acolo e doar o poteca de picior ce urca pana la un monument, pe o culme a muntelui. Curat ghinion! E aproape pranzul si noi am reusit doar 9 kilometri reali din traseu, restul au fost rataciri...
De ce-am fugit, n-am scapat, iesim la sosea si ne strecuram pe langa masini. Una il sterge pe cot pe Ombun. Sincer, i-as bate cu parul pe soferii aia. Claxoneaza, te injura pe geam, te scot de pe drum, nu-ti dau prioritate DELOC. La noi e parfum fata de ce e la sarbi.

Si pe langa acest stress continuu, dupa Sremski Karlovci incepe cea mai tare rampa din excursie, nu foarte inclinata, in jur de 4-5%, insa continua, fara nicio serpentina in care sa-ti tragi sufletul, fara nicio bucatica de plat. Asta vreo 6.5 kilometri. In general merg in sa, cu vreo 14-15km/h, insa ma plictisesc sa tot ii dau asa si de vreo doua ori ma ridic si pedalez in picioare. E o buna ocazie de a mai odihni si fundul. Astazi e prima zi in care am inceput sa-l resimt.
Pana la urma ajung si in varf , iar acolo descopar niste gospodari, care vindeau flori si capsuni culese din curtea din spatele gardului. Sunt atat de gustoase incat iau un kilogram, cu gand sa-i "premiez" si pe ceilati pentru efort. Pana sa vina ei, ma trag la umbra si infulec la greu. Simt cum ma umplu de energie.

 Esti in mijlocul Serbiei si ai ramas fara bani? Nu-ti fa griji, e o situatie obisnuita pentru aproape oricine de pe aici :)

Din fericire in cateva sute de metri parasim aglomeratia. 
Trecem prin cateva localitati mici, fara posibilitatea de a servi masa, desi am cam depasit ora pranzului.

Ne oprim la o carciumioara unde se serveste mancarea nationala a sarbilor, pleskavita, un fel de chiftea mai mare, destul de buna.
Toropiti de caldura, ne racorim cu bere, in asteptarea mancarii. Pe unii ii fura un pic somnul.

Din cauza intarzierii cu GPS-ul si a ratacirilor nu ne mai permitem sa lenevim dupa masa, toti suntem de acord sa plecam in scurt timp. Insa una e ce vrem si alta e ce putem. Prin soarele dogoritor si sleiti de energie ne taram cu greu pe drumurile pustii. Nu ajungem in ritmul asta la Belgrad pana deseara. Zaresc un cires pe marginea drumului si ne oprim sub el. 
Treizeci de minute pauza, nu conteaza cat e de tarziu.
Si strategia chiar are efect. Avem un ritm mult mai bun acum.
Din pacate iesim din nou in drumul principal si avem parte de cea mai nasoala portiune a lui, e extrem de aglomerat si parca nu se mai termina.
Inainte de a intra in Belgrad cotim si ajungem pe malul Dunarii. E zona portului ambarcatiunilor de mici dimensiuni, a teraselor si a agrementului. Arata foarte bine, un parc ce se intinde pe mai multi kilometri, ingrijit, chiar mai frumos decat intrarea in Budapesta. 
Ajungem in spatele ploii si prindem un curcubeu frumos peste oras.




Parcul si cladirile interesante de pe malul Dunarii mai estompeaza un pic uratenia drumului pe soselele sarbesti de pana acum.


Traversam raul Sava si la jumatatea podului intalnim un lift facut special pentru biciclisti. Acesta coboara fix pe pista de biciclete. Nu credeam sa vedem asa ceva aici.


Ne invartim un pic pana gasim cazarea, la Hostel Centar, ieftinuta pentru centrul Belgradului, 14 euro, insa conditiile nu sunt extraordinare. E cam inghesuit, nu au spatiu de depozitat bicicletele, asa ca le agatam de balustrada scarilor si nu au nici cheie la camera, caci asta e politica unui hostel, te duci sa stai la comun. Noi avem insa "gasca" noastra si am fi preferat sa putem incuia usa.
Dupa o zi asa de stresanta si obositoare, nu mai are nimeni chef de restaurant. Vrem ceva usor si sa ne retragem la somn cat mai devreme. In cateva sute de metri gasim o placintarie, luam placinte si suc. Stam la doua masute ingramadite pe trotuar si ne uitam pe strada. Pot sa jur ca sunt in fata Garii Basarab din Bucuresti, e aceeasi atmosfera. A doua zi am aflat, uitandu-ma pe harta, ca am mancat exact in fata garii.

Lenevim cat de mult putem in paturi. Azi e ultima zi de pauza a turului, dedicata vizitarii Belgradului. Deja iesim din turnanta si incepe sa se intrevada capatul calatoriei noastre europene.
In oras regasim traficul aglomerat si agitat de ieri. Nu sunt piste, nu sunt ciclisti, doar vreo cativa, rataciti pe trotuare.
Prima tinta este Muzeul Nikola Tesla. E aproape de hostelul nostru, insa avem un pic de nesansa. E zi de vizitare pentru grupurile de elevi si se organizeaza tururi doar in sarba, insa, pentru ca au mai fost cateva solicitari, se va tine de la orele 17:00 si un tur in engleza.
Plecam catre urmatorul obiectiv, Parcul Kalemegdan, cu gand sa ne intoarcem la Tesla pe seara.
Arhitectura comunista se imbina, nu tocmai armonios, cu biserici si cladiri vechi, somptuoase.



Nu prea am inteles ce era cu statuile astea si de ce era calul asa de vesel...


Intram in Parcul Kalemegdan, de departe cel mai interesant loc de vizitat din Belgrad. E un parc imens, in interiorul unei cetati ce strajuie Dunarea.








Ca si in cetatea de la Novi Sad, intalnim o nunta, veniti probabil pentru poze.

Tot poze faceau si domnisoarele blonde, insa pentru o reclama.

Kalemegdanul gazduieste Muzeul Militar, il vizitam doar pe afara, caci vedem destule exponate, inclusiv un Humvee capturat de la americani si astfel reusim sa ratam ceva ce mi-as fi dorit foarte mult sa vad, epava lui F117, singurul avion "invizibil" care a fost doborat vreodata, de catre sarbi. Abia la intoarcerea in tara am aflat ca acolo era expus.






Mai hoinarim putin, ca sa se apropie orele 17...




Muzeul Tesla e pe gustul meu, cu o gramada de aplicatii practice. Lui Tesla ii datoram motorul electric, transportul energiei la distante mari, prin ridicarea tensiunii, in scopul reducerii pierderilor si alte inventii care-l recomanda ca unul dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor.



Prototipul primului motor electric.

Motorul "lui Columb", cu rotor liber, in forma de ou.

Aplicatii ale curentilor de inalta frecventa. Tubul de neon lumina tinut in mana, fara sa fie conectat direct la vreo sursa de curent.

Prima nava telecomandata si urna cu cenusa lui Tesla.


Seara, dupa ce ieri am mancat "pe genunchi", cautam un restaurant mai select si ne delectam cu specialitati si vin bun. Am incercat niste calamari umpluti cu spanac si alte chestii, deliciosi.

Cu burtile pline, ne deplasam agale si visatori catre hostel. Maine vom parasi ultima capitala a periplului, dupa Viena, Bratislava si Budapesta.




A Noua Zi (Belgrad - Stara Palanka) - 112km

Cu ceva teama pornim pe strazile Belgradului, printre masini. Fiind devreme, e un pic mai lejer traficul si asta ne da posibilitatea sa facem un mic ocol si sa vedem Catedrala Sf. Sava. Pe dinafara impresioneaza, pe dinauntru nu am putut-o vedea, fiind inchisa la acea ora.


Iesim din oras si avem parte de o surpriza, traseul intra pentru doi kilometri pe AUTOSTRADA, ca sa traverseze Dunarea. Sunt multe indicatoare de avertizare a soferilor, ca impart drumul cu biciclistii, dar tot e o senzatie ciudata, n-am mai mers pana acum cu bicla pe autostrada.
Imediat dupa pod zarim un indicator care ne face fericiti, nu mai avem treaba cu asfaltul o perioada!

Drumul e direct pe pamant, dar e foarte bine tasat si permite deplasarea in viteza. Suntem incantati, chiar daca uneori mai trebuie traversate diverse obstacole. Ne era dor de asa o portiune dupa cat am patimit pe soselele sarbesti.





Urcam pe dig si drumul se mai strica putin, insa nu ne pare rau. In dreapta avem o zona inundabila si inundata a Dunarii, care arata exact ca Delta noastra. Vedem pasari, vidre, testoase si o multime de copaci inconjurati de ape.




Uneori iarba are si 30 de centimetri, iar poteca nu e mai lata de o palma. Ne descurcam insa. Iesim pentru putin pe sosea si constat cu stupoare ca am o problema la bicicleta, a inceput sa pedaleze in gol. Mai prinde cate un dinte lantul, mai scapa vreo zece... Ciudat, ca lantul e nou, iar pinioanele si foaia nu prezinta uzura.
Ma opresc si cand examinez pinioanele constat ca aveam infasurat in jurul lor tatamai manunchiul de iarba asa incat lantul abia mai atingea varfurile dintilor. Deh, mersul prin "pasunea" aia nu putea sa ramana fara urmari.
Rasuflu usurat, dau jos somoiogul si trag tare, sa-i prind pe ceilalti din urma.
Pentru pranz alegem Kovin, un orasel mai mare, care avea marcat pe harta si un restaurant. Gasim usor locatia, chiar langa un mic port. 
Ne-am depasit binisor ora obisnuita de masa, e aproape trei si in consecinta terasa umbroasa ne pare un mic Paradis. Si nu suntem prea departe de adevar, caci gustam de cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o vreodata, servita intr-un ceaun, de unde isi pune fiecare cat vrea. Mie-mi ajung doua farfurii, iar altii ar mai fi mancat-o si pe a patra...
Nu stiu ce reteta foloseau, insa pestele era maruntit ca dat prin masina de tocat, fara pic de oase sau solzi, fara cap si restul chestiilor pe care de obicei le dai deoparte, iar zeama rosiatica era foarte iute, plutind prin ea bucatele mici de ardei... Deja salivez din nou cand mi-o amintesc.
Am fost ajutati sa comandam de un alt client, care vorbea romaneste foarte bine. De aici incolo nu mai incercam engleza, ci direct in romana si in marea majoritate a situatiilor nu am dat gres.


Dupa felul intai au venit doua platouri ca cel de mai sus si printre ele s-au strecurat si vreo 3 beri, asa ca spre finalul mesei din burtile pline o sinergie a rabufnit: Hai sa cautam sa inchiriem o barca pana la Stara Palanka, mai sunt 40 de kilometri, cat poate sa ne coste, 10-12 euro de fiecare?
Cu coada ochiului vad ca toti zambesc satisfacuti. Vrem sa fim lenesi azi, vrem cu barca!
Pe chelner il vedem ca salvatorul nostru, trebuie sa stie el pe cineva care se ocupa cu chestii din astea. Din pacate nu stie... Dar nu ne lasam, mergem pe cont propriu in port si, dupa 10 minute de invartit in sus si-n jos, nu gasim pe nimeni.
Cu sufletul strans si cu stomacul gata sa explodeze, ma sui pe bicicleta. Pedalez si la fiecare zece metri intorc capul, doar-doar o aparea cineva in port. Si ce frumos deja ne vazuseram noi mateloti de seara...
Parca pentru a ne indulci amaraciunea ratarii plimbarii cu barca, avem parte de cel mai frumos peisaj de pana acum, ceva ce am sperat fara succes sa intalnim si in parcul ala national al croatilor.





Ultimii cinci kilometri inainte de Stara Palanka sunt pe un dig de pamant, unde nu prea exista poteca. Bicicleta sare din smocuri de iarba si movilite de pamant. Numai bine ne aseaza mancarea, sa faca loc si cinei.
Un nou apus de vis, pentru imortalizarea caruia s-a trecut de 2-3 ori prin fata obiectivului. Unora le-a placut ideea, altii au renuntat dupa prima tura. Un trepied ar fi fost perfect.



Stara Palanka e de fapt un grup de 4-5 case, doua dintre ele functionand si ca pensiuni. Grija noastra e sa vedem programul feribotului, maine vom traversa Dunarea cu el. Prima cursa pleaca la 7:00AM, deci scularea cu noaptea-n cap.
In port ne racoleaza proprietarul uneia dintre pensiuni, inca in constructie, dar ni se pare ok cazarea, pretul e de 10E, cu mic dejun. 
Suntem la granita cu Romania, iar la o cautare manuala a retelei GSM dam peste operatorii romanesti de telefonie. E un prilej pentru fiecare de a suna acasa.

Ce comandam la masa de seara? Ciorba de peste! Doar ei, eu nu vreau sa mai aud de ea!!! Insa ceva peste la felul doi tot ciupesc si e foarte bine preparat, pe gratar.
Apoi probabil visez cum inoata pestii prin ciorba, iar apoi din salt aterizeaza pe gratar. Probabil, caci nu-mi mai amintesc, sunt prea obosit.




A Zecea Zi (Stara Palanka - Donji Milanovac) - 103km

Pe la 5:30 toata lumea e in picioare, e ultima zi din tur cand ne trezim asa de devreme, maine avem o distanta mica de parcurs, vom lenevi mai mult in paturi.
La sapte fara zece suntem la bac, nu ne permitem sa-l ratam, urmatorul ar pleca tocmai la zece.
Urcam pe pontonul la care va fi tras de o barcuta minuscula si ne surprinde forta vantului. Valuri maricele se ridica si ne leagana ritmic. Mai mult decat forta ne ingrijoreaza directia vantului, care e fix din fata, intotdeauna o veste proasta pentru un biciclist.
Dupa o traversare de vreo trei kilometri, in diagonala, ajungem in Ram, de unde catre Zatonje avem de ales intre sosea si un drum nisipos, dar care pare sa ofere ceva peisaje interesante, cel putin asa il lauda panoul informativ.



Optam pentru drumul mai lung, mai dificil, dar mai spectaculos. Dimineata n-am avut timp chiar de toate pregatirile, asa ca acum se mai unge un lant, se mai aseaza un bagaj, cert e ca nu plecam toti odata si din cauza asta ne cam pierdem unii de altii. Intai tinem malul apei, drumul se infunda insa intr-o curte, ne intoarcem cativa zeci de metri si urcam un delusor, pe aici e drumul cel bun. Bineinteles ca si cei din spate fac aceesi greseala, mai ales ca se ghideaza dupa urmele lasate de roti in nisip.
Ne reunim si pornim impreuna mai departe. Daca anul trecut, in Germania si Austria, am mers mai tot timpul chiar pe malul apei, Dunarea fiind micuta si neavand nevoie de lunca in care sa se reverse, anul asta am vazut-o destul de rar. Deci ne bucuram sa calatorim acum chiar langa mal, mai ales ca ne apara si de vant.


Poteca se ingusteaza si e prinsa ca intr-un cleste intre Dunare si peretele stancos din dreapta noastra. Rotile se rostogolesc cand pe pamant, cand peste pietre, cand se infunda serios in nisip. In multe locuri tufisurile navalesc peste noi, ca intr-o mica jungla, iar cand se raresc, Dunarea luceste in soare printre ele. E atat de frumos incat ne creeaza tuturor o stare euforica. Vrem mai multa provocare, mai multe pietre, mai multe crengi peste casca, mai mult nisip. Si primim o goaza de nisip...
Avantajat de rotile mai late si de greutatea mai mica a bicicletei nu ma dau jos decat o data, la urcarea unei dune veritabile, cand bicicleta mergea mai mult pe lat decat inainte.
Se impinge la biciclete, insa zambind...




In varful dealului parca ne teleportam in Sahara, dunele au cativa metri inaltime, iar vantul le spulbera crestele, sabland tot ce trece prin calea lui.


 

Mediul aparent arid si fara viata e totusi casa buna pentru unele vietati. Descoperim un gandac "buldozerist", care-si face cuib chiar in nisipul incins. Finalul constructiei sale e grabit de "mana lui Dumnezeu" adica Ombun.
 

Dupa cativa kilometri se termina aceasta bucata salbatica de traseu, care ne-a placut atat de mult. Si continuarea e frumoasa, insa lipsindu-ne adapostul malului, vantul ne loveste in plin, viteza reducandu-se drastic, invers proportional cu efortul de pedalare. Ne punem problema daca vom reusi sa terminam etapa in conditiile actuale.
Trecem pe langa un lac de culoare aparte, in ton cu numele lui, Srebrno jezero, adica Iezerul de Argint. Pe malul lui se afla o statiune foarte ingrijita.


Destul de multe indicatoare si panouri informative ne deslusesc calea. Bravo sarbilor si rusine noua, ca pe traseul romanesc nu exista NICIUN indicator al Eurovelo6!
 Suntem victoriosi doar asupra lucrurilor pe care reusim pe deplin sa le acceptam. (Andre Gide)


 Calatoria te invata sa fii tolerant. (Benjamin Disraeli)

Lumea e o carte foarte groasa, din care cei ce nu calatoresc niciodata citesc doar prima pagina. (Sf. Augustine)

Ne dor picioarele si gaturile sunt mereu uscate, asa ca din cand in cand ne oprim sa ne mai dezmortim. Dunarea pare ca se pregateste pentru intalnirea cu Marea si ridica niste valuri pe masura. Pe celalalt mal, in Romania, vantul ridica si el valuri imense de praf, probabil din ceva halde de reziduri de la vreun combinat.



Ne apropiem de fortareata de la Golubac, pe care imi doream s-o vad de aproape inca de acum cativa ani, de cand am zarit-o intr-o excursie pe malul romanesc si m-a impresionat prin marimea ei si prin gradul de conservare. Soseaua e impinsa de stanca pana ajunge sa fie suspendata peste Dunare. In unele locuri ne strecuram pe sub bolti de piatra. Ascunsi dupa pintenii de stanca, uitam de vant, dar cum iesim din spatele lor intram in curentul care ne impinge mai puternic decat in camp deschis. La un moment dat, chiar la Golubac, intr-un tunel, cred ca bate cu peste 100km/h. Pe raportul maxim abia inaintez. Constat ca nici pe jos nu prea pot inainta, pana nu se potoleste rafala.
Doar cel care nu a calatorit suficient crede ca maica-sa e cel mai bun bucatar. (proverb ugandez)



Despre Golubac imaginile vorbesc cel mai bine. In ultima poza se vad urmele TIR-urilor, prea mari pentru o poarta asa de mica.








Foamea incepe sa ne roada un pic, insa incercam sa rezistam, trebuie sa ajungem la Carciuma lui Toma, pentru care avem recomandari calduroase de la Gibonu. Daca n-ar fi fost vantul...

Si chiar cand credeam ca am ratat-o, ni se arata sub niste salcii, exact pe malul Dunarii. E cel mai frumos loc in care am luat masa in turul asta. Chelnerita vorbeste o romana curata, ambii parinti ii sunt vlahi. Umbra, bere, ciorba de peste, peste la gratar si iar bere. La final primim fiecare cate o bautura din partea casei. Eu aleg o cafea, sa ma trezeasca putin din amorteala.

Vestea cea mai buna e ca vantul a cazut aproape de tot, o sa avem alt spor de acum. Parca am prins aripi si facem o mica alergata cu 25-35km/h, reducand foarte putin viteza pe urcari si de multe ori uitand sa schimbam pinioanele.
 

 Drumul prin Clisura e o incantare, nici nu mai simtim urcarile, cu ochii la peisaj. Urmeaza o succesiune de 21 de tunele, marcate de la T21 la T1, cel mai lung avand cateva sute de metri. Avem lanterne puternice, care dau suficienta lumina, tunelele nu sunt iluminate.





Si peste Dunare peisajul e aproape la fel de spectaculos.


O constructie moderna, de otel si sticla apare in zare, undeva jos, in stanga drumului. Ne intrebam ce ar putea fi, hotel, complex sportiv sau ce altceva? Trebuie sa fi costat o avere.
Cu mirare aflam ca e un MUZEU, Lepenski Vir. Oau! E inca in constructie si va adaposti site-ul arheologic unde s-a descoperit cea mai veche statuie din Europa (7000 BC), impreuna cu alte exponate. Vazandu-ne straini, am beneficiat de un tur in avanpremiera si de explicatii direct de la unul dintre arheologii implicati in descoperire. Ne simtim privilegiati, abia pe 25 iunie va fi deschiderea oficiala. Prin ferestrele ultimei poze se zareste Dunarea.



Dupa muzeu nu ne intoarcem pe acelasi drum, ci tinem o varianta care se strecoara pe marginea unei prapastii, deasupra apei si apoi coboara la zeci de metri sub sosea, pe sub un viaduct. Avem parte de o coborare vijelioasa, o portiune neasfaltata pe langa un parau, drum de munte in toata regula si apoi urcare inapoi in sosea. Frumos si spectaculos, nici nu mai simtim oboseala.





Urcam mult si destul de abrupt, iar in varful dealului prindem apusul in spatele crestelor.  Si ce coborare urmeaza! Nu se mai sfarseste! Curbele sunt foarte deschise si nu trebuie franat deloc. Merg tare si ma bucur de senzatia de viteza, am muncit pentru fiecare metru pe care acum il cobor in goana.



In Donji Milanovac nu ne vine sa credem ca gasim un birou de informatii turistice deschis la orele opt si jumatate. Ni se gaseste repede o cazare pentru toti, la cel mai mic pret pe care l-am platit in aceasta excursie, doar 6.5E de persoana, in camere de doua paturi, intr-o viluta numai a noastra.

Iesim in statiune si cautam cel mai bun restaurant, ca doar e ultima seara si trebuie sa sarbatorim. Luam si un vin bun, Tar Lazar, sa ciocnim cum se cuvine. Si apoi inca unul. 


Rememoram cele mai frumoase momente si tuturor ne pare rau ca ne apropiem de final. Dupa miezul noptii ne indreptam agale catre pensiune.


ULTIMA Zi (Donji Milanovac - Turnu Severin) - 66km

In ultima zi a fiecarei excursii am o stare aparte. Stiu ca se termina, dar nu vreau sa se intample atat de repede, asa ca prelungesc voit fiecare moment. Motai mai mult in pat inainte de trezire, imi pregatesc mai meticulos bicicleta de drum si nici sa pedalez in acelasi ritm ca pana acum nu-mi mai vine. Pur si simplu trag de timp.
Plecam usurel si doar pana in centrul statiunii, unde ne oprim la o terasa, sa luam micul dejun. Ca de obicei in ultimele zile, comandam in romaneste si savuram in tihna ceaiul sau cafeaua.
La pas traversam parculetul din fata restaurantului unde am cinat ieri si observam un mamut pe jumatate ingropat. Ne inscriem pe promenada de pe faleza.



Malurile stancoase incep sa se apropie, peisajul devenind din ce in ce mai salbatic. Soseaua urca si coboara pintenii ce ne stau in cale, acolo unde nu trece direct prin ei, traversand ultimele tunele din seria de douazeci si unu. Se apropie Cazanele Mari.


Soseaua romaneasca paraseste malul si se abate prin satul Ponicova. In schimb, pe malul sarbesc, ramane langa apa si, desi cu zgarcenie, din cauza vegetatiei dense, ofera totusi cateva puncte cu privelisti interesante.
Aici este pestera inundata Ponicova, in care se patrunde cativa metri cu barca. Interesant este ca mai are inca o iesire, pe partea cealalta a muntelui, la cateva sute de metri. Am intrat in toamna in ea, accesul facandu-se printr-un canion destul de accidentat, insa nu prea greu de strabatut. Galeriile sunt neasteptat de largi, iar daca ai o lanterna buna, poti merge pana se zareste lumina dinspre Dunare, la doar cativa zeci de metri de iesire. Probabil se poate inainta si mai mult, dar n-am vrut sa ma ud la picioare.

Ajungem apoi vis-a-vis de Pestera Veteranilor, aceasta fiind accesibila doar cu barca, folosind micutul ponton de lemn.

Dupa stransoarea Cazanelor Mari, Dunarea isi trage putin rasuflarea in Golful Dubova, pentru a se lua din nou la tranta cu stanca in Cazanele Mici. Ce priveliste trebuie sa fi fost aici inainte de construirea barajului de la Portile de Fier, cand nivelul apei era mult mai scazut, la fel si latimea fluviului!




Si pentru ca nu aveau loc doua nave in acelasi timp, a fost nevoie de instalarea unui semafor, relicva lui fiind vizibila si astazi.


Ultimele tunele, ultimele urcari...



La iesirea din Cazanele Mici se afla chipul lui Decebal, statuie cat muntele, cioplita in munte.


Privim tot mai des catre malul romanesc si pe apa, in aval, cautand silueta barajului peste care vom reveni in tara. Deocamdata vedem doar coloanele de masini care stau la semafoare la lucrarile care nu se mai termina de ani de zile. Si ce frumoase sunt zonele unde s-a finalizat reabilitarea! Va fi fara indoiala soseaua cea mai interesanta de parcurs din Romania. Si acm merita efortul de a pierde sapte ore de la Bucuresti la Molova Noua, depasind cu grija si cu viteza mica zonele inca nerenovate.


Si iata Mecca noastra! Am ajuns acasa!


La Vama suntem invitati in fata cozii de masini, iar vamesii sunt foarte prietenosi cu noi.
Dupa baraj facem dreapta, din pacate niciun indicator Eurovelo6 nu e acolo sa ne confirme directia. Stim sigur ca daca am tine-o pana la Sulina, tot n-am intalni vreunul. Mi-as dori ca in scurt timp sa se schimbe situatia, daca nu avem piste, macar semnalizarea traseului se poate face cu niste fonduri decente.
Macar asfaltul e bun, trecerile de la calea ferata au fost refacute, s-a miscat ceva in zona in ultimul timp.
In asteptarea trenului ciugulim cate ceva la o terasa si bem o bere de-a noastra.

La bordura e parcat un microbuz cu o placuta in geam: Turnu Severin - Donji Milanovac - Golubac -... Deci se pot vizita locurile astea deosebite si fara bicicleta sau masina personala, e de retinut.
Ne intelegem cu nasii pentru biciclete si pana la Bucuresti ramanem tolaniti in fotolii, la racoarea aerului conditionat. Ne despartim in gara, cu promisiuni de noi ture impreuna sau macar o reunire la o terasa, sa ne bucuram impreuna de poze si de amintirile placute.
ASTA a FOST!





Traseu de bicicleta 1008477 - powered by Bikemap 

41 de comentarii:

  1. Frumos, te citesc cu interes si astept cu nerabdare continuarea! Frumoasa excursie ati facut!

    RăspundețiȘtergere
  2. Pana aici BRAVO! astept si restul ;)

    Super locuri si din cate vad super vreme... pana aici.
    PS:Pista aia lata e bestiala :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc. Sper sa pot tine ritmul de scris de o etapa pe zi. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Hai ca sunteti si voi niste pui de cicloturisti, ce-i drept mai amatori asa... Adica nu profesionisti! :P
    Mie si tractorist sa-mi fi zis si tot m-as fi bucurat de o plimbare ca asta! :))

    PS: Una pe zi e bine, ca sa ne tina mai mult! :D

    RăspundețiȘtergere
  5. Pai se putea sa nu aman si azi prezentarea urgenta pe care o am de facut la munca? Mai scriu la noi ceva, mai citesc la tine altceva, imi mai fac cateva planuri pentru ture viitoare si gata 2-3 ore :)

    RăspundețiȘtergere
  6. 20 E ?!?!?!? :( cam multe pretentii au si croatii astia ;).... doar nu o fi vreo cine stie ce tara. Si-au cam luat-o in cap de cand a inceput "lumea turistica" sa-i bage si pe ei in seama.

    RăspundețiȘtergere
  7. Stiam de la inceput ca in Croatia e totul mai scump, am facut acum cativa ani un concediu acolo, asa ca n-am fost foarte surprinsi de pret. Coasta Dalmatiei e si mai scumpa, insa chiar e deosebita, mai au si Plitvice, insule, ai ce vedea la ei...

    RăspundețiȘtergere
  8. Frumoasa continuarea povestii de pe Dunare!
    Hai cu povestile din Novi Sad si Belgrad!!! nu ca restul nu a fost interesant, dar vreau sa aud ce s-a schimbat sau ce e ca dintotdeauna acolo...

    RăspundețiȘtergere
  9. Rabdare, sunt pe teava si episoadele respective. ;)

    RăspundețiȘtergere
  10. uite si pozele facute de mine in tur
    http://travel.webshots.com/album/580313628cuGvuE

    RăspundețiȘtergere
  11. Am inclus deja in site cateva dintre ele, merci ;)

    RăspundețiȘtergere
  12. Doar partea a doua...
    Va mai urma cu siguranta la anul si cea de a treia parte, Turnu Severin - Sulina, sa infig bicla cu rotile in nisipul plajei, dupa ce am udat-o in izvor, anul trecut.

    RăspundețiȘtergere
  13. Bravo domnilor! Am revenit si noi din concediu si am terminat si povestea ta. Povestea noastra o sa vina in curand, cu ceva trasee din Romania, caci Muntii Tatra nu au vrut sa ne primeasca si am facut cale intoarsa de pe la Oradea :)
    Shine

    RăspundețiȘtergere
  14. BRAVO, BRAVO, BRAVO !!! ;)

    Ce nu inteleg eu este de ce ne-au mai inclus si pe noi in traseul asta?!?!?!..... trebuia sa continue pe malul sarbesc/bulgaresc pana la mare si nu sa treaca Dunarea daca noi nu suntem in stare nici macar sa punem niste amarate de tablite.

    Pe bune ca nu meritam nimic si cand altii se uita cu scarba catre noi..... ii inteleg.

    PS: noroc cu peisajele si relieful ca altfel nu ne baga nici dracu'n seama...

    RăspundețiȘtergere
  15. Merci!
    @Shine: asteptam pozele si detalii despre ce nu a mers bine in Tatra.

    @Noi doi s'un caine: Mai intai felicitari ptr evenimentul vostru! (v-am lasat si un mesaj pe site, dar cred ca a fost o problema tehnica, nu a aparut).
    Despre traseu, lumea si-a facut datoria si a descris posibilitatile de a ajunge la mare, pe ambele maluri. La sarbi a fost ca la noi pana nu demult, dar ei s-au miscat, pe cand noi nu. Ar mai fi o sansa sa le luam fata bulgarilor...

    RăspundețiȘtergere
  16. nu pot decat sa te felicit, atat pentru modul in care ai gandit traseul cat si pentru acesta excelenta descriere care ne va trezi amintirile...pentru fiecare dintre noi a fost dificil in anumite momente sa continuam, insa consider ca tu si Marian v-ati asumat cele mai multe responsabilitati in cadrul grupului si a fost foarte bine asa. ne vom revedea oricand cu placere, la cafea sau o ...pleshcavitza!

    RăspundețiȘtergere
  17. Merci, borcan22.
    A iesit asa cum trebuia sa iasa.
    E o idee cu pleshcavitza, poate la Taverna sarbului... :)

    RăspundețiȘtergere
  18. Merci mult pentru felicitari!

    Intr-adevar nu am primit niciun e-mail de confirmare sau vreun mesaj in legatura cu comentariul tau. Ciudat ca nu a aparut pe postare.... probabil cum ai spus si tu ceva probleme tehnice pe blogger.

    Ontopic:
    Referitor la a intrece Bulgaria: cam greu la cum ne miscam in ultimul timp. De noi se lipeste numai ce e rau si parca suntem in regres in ultimul timp.

    RăspundețiȘtergere
  19. Olteniţa se află pe ruta Euro Velo 6 pentru turiştii străini | vezi interviu VIDEO cu 2 turisti din Anglia realizat saptamana trecuta la Aqua Parc

    http://www.olteniteanul.ro/2011/07/oltenita-se-afla-pe-ruta-euro-velo-6-pentru-turistii-straini/

    Aqua Parc Oltenita | Camping, Swimming Pool, Restaurant, Fotball & Tenis Fields

    RăspundețiȘtergere
  20. Ei, si pana acum tot tarmul romanesc e pe harta Eurovelo, dar fara nicio infrastructura dedicata bicicletelor, din pacate. Nici macar o semnalizare corespunzatoare a rutei.

    Desi un pic publicitar interviul, e bine ca se misca ceva acolo. Ideea campingului e foarte buna. Si complexul arata foarte bine, din ce se vede in imagini. Ultima oara cand am fost in Oltenita mi s-a parut cam mort orasul, acum e ceva interesant acolo.

    RăspundețiȘtergere
  21. Salutare, anu viitor mai faceti EuroVelo 6 ?

    RăspundețiȘtergere
  22. Salut. Aproape sigur la anul va fi ultima parte a lui Eurovelo6, de la Turnu Severin la mare, cel mai probabil la Sulina.

    RăspundețiȘtergere
  23. Salve!

    Vroiam sa va intreb daca mai sunt sanse sa mergeti pana in Viena sau daca stiti doritori... Intentionez sa fac traseul asta vara asta si nu prea stiu cu cine... Desi am inteles din postul de mai sus ca ati face si traseul pana la Sulina. :)

    RăspundețiȘtergere
  24. Da, voi merge Tr. Severin - Sulina anul acesta, deci nu ajung la Viena.

    Stiu ca mai e cineva interesat sa meraga in vara asta de la Donaueschingen (izvoare) spre Romania, atat cat vor reusi sa parcurga in 2-3 saptamani.
    Nu stiu insa daca au o echipa deja formata sau daca accepta si alti participanti. Eventual te pot in legatura cu ei, sa discutati. ;)

    RăspundețiȘtergere
  25. Am citit cu foarte mare placere acest jurnal de calatorie si sunt foarte curios care au fost costurile (aproximativ). Ma gandeam si eu de ceva timp la o "plimbare" pe acest traseu, insa aspectul financiar este destul de important pentru mine (sunt student) asa ca a ramas doar la stadiul de plan. Mi-ar fi de real folos un raspuns , asta desigur daca se poate ;)

    RăspundețiȘtergere
  26. Pentru cine este interesat, dar cu un raspuns destul de rapid...
    In perioada 28 aprilie - 12 mai 2012, eu impreuna cu inca 5 prieteni vom face ceea ce baietii de anul trecut au facut...Viena-Portile de Fier. Noi, cei 6, deja ne-am luat bilete de avion si am platit taxa de biciclete (am gasit mai ieftin si mai comod dea a ajunge la Viena cu avionul decat cu trenul...trenul cu care Vlad & Co au mers anul trecut nu mai merge decat pana la Budapesta si presupunea sa mai schimbam inca o data la Gyor...si cu cate taxe de biciclete plateam ajungeam la acelasi pret cu avionul). De asemenea, am facut rezervari aproape in toate locurile in care ne vom opri pentru 10 persoane. Asadar au mai ramas 4 locuri...cu conditia ca cei 4 care vor sa ni se alature sa ajunga fie pe 28 aprilie in Viena (zi rezervata sa vizitam orasul), fie in data de 29 aprilie dimineata cand plecam spre Bratislava...Adresa mea de email pentru contact este iulicaene@yahoo.com sau Iulian Ene cont pe facebook...
    Le multumesc celor care anul trecut au realizat aceasta veloexpeditie pentru ca datorita la ceea ce au povestit aici eu am luat decizia sa o realizez in acest an.
    P.S. Vlad as dori si eu o adresa de contact pentru a te ruga sa-mi dai cateva detalii despre tura care nu reies din jurnalul vostru pe care l-am citit de asta vara si pana acum de nenumarate ori...am fost super incantat de aceea ce ati facut si de atunci nu m-am gandit decat ca in aceasta primavara sa fac si eu asta...si deja sunt in faza in care nu mai pot da inapoi. De asemenea, eu impreuna cu alti prieteni vom face in septembrie (14-28) tura de la Bazias la Sulina...daca mai intereseaza pe cineva...evenimentul este deja creat pe FB...

    RăspundețiȘtergere
  27. Sa va raspund pe rand...
    @Andrei: Spre deosebire de etapa Donaueschingen - Viena, unde totul e ceva mai scumput, de la Viena la Severin gasesti cazari ieftine, mancarea e cam ca pe la noi, nu cred ca merita sa cari cort dupa tine. In cele 15 zile am cheltuit 550euro, inclusiv transport, dar a fost un buget relaxat, cu multe mese la restaurant, adica au fost destule chestii la care se putea renunta in cazul unei restrictii financiare. Totusi sub 400E cred ca e un buget minim, chiar daca nu-i consumi pe toti, pot aparea situatii neprevazute pe drum si e bine sa ai ceva rezerve. Bafta!

    @Eumis: Succes la pregatiri si vreme buna va urez. E un traseu frumos si daca si gasca e ok, chiar o sa fie o vacanta placuta!
    Nasol ca au scos trenul ala, era un mijloc facil de a ajunge la Viena.
    Ai mail de la mine. Nu-mi scrie pe mess, ca intru foarte rar, pe mail e ok.
    Ma bucur de asemenea ca v-a incitat calatoria noastra si ca veti merge si voi acolo. Pot sa va zic ca e in pregatire si un film despre aceasta excursie si, daca totul va fi ok, va fi difuzat pe ProCinema :)

    Inca nu stiu exact in ce perioada voi face tura la Sulina, dar daca va fi in toamna, tinem legatura.
    Succes!

    RăspundețiȘtergere
  28. http://turele.wordpress.com/2012/03/02/euro-velo-6-viena-bratislava-budapesta-belgrad-proiect-iunie-2012/

    RăspundețiȘtergere
  29. Unde putem vedea si noi filmul???
    Bravo voua si felicitari!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Primele 2 parti s-au redifuzat pe 1 august la Procinema. Partea a treia va fi pe 4 august, de la 13:00.
      Era vorba sa fie puse si pe voyo.ro, dar nu am mai auzit nimic despre asta, sper sa ajunga candva si acolo.
      Din pacate nu exista pe youtube sau altundeva online, sunt cu copyright Procinema.

      Multumim!

      Ștergere
    2. NU ma surprinde deloc, specific astora de la MediaPro...de aceea imi este lehamite de voyo.ro cand trebuie sa platesti sa vezi o emisiune'n reluare!

      Ștergere
  30. Salut Vlad,
    Ce carte ati cumparat voi si folosit in tura Euro Velo 6? Am si eu in plan acest traseu si ma uitam ce sa cumpar.

    RăspundețiȘtergere
  31. Salut.
    Am cumparat de fapt 5 carti. :) Atatea sunt ptr traseul complet al Dunarii.
    De la Bikeline. Vezi ca e o descriere in postul despre prima etapa a turului.
    Spor la pregatiri!

    RăspundețiȘtergere
  32. iti aduci cumva aminte de tip asta, era in slovacia am impresia cand am trecut noi.

    http://www.hotnews.ro/stiri-magazin-19349433-frantuzoaica-plecata-2010-intr-calatorie-prin-europa-magar-catar-ajuns-timis.htm

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nope, nu-mi aduc aminte de ea. Cred ca as fi retinut-o, e un pesonaj aparte, cu magarul ei...

      Ștergere
  33. Buna ziua, Credeti ca traseul intre Viena si Drobeta se poate face si pe cursiere? Am inteles ca mai sunt portiuni neasfaltate, dar banuiesc ca ar putea fi evitate cumva. Multumesc, Razvan

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu siguranta se poate. Toate portiunile mai "offroad" pe care am mers noi sunt dublate de sosele. Daca va luati ghidul Bikeline nu trebuie decat sa va feriti de zonele special marcate pe harta.
      Alta problema vad eu la cursiere, veti fi limitati de bagajele carate in spate si de gentile de pe tija de sa. Insa nu e chiar o problema, la fel am calatorit si eu. Mai greu daca vreti sa si campati...

      Ștergere