miercuri, 11 august 2010

Cheile Nerei si imprejurimi, august 2010

Trei zile de vis, in care n-am prea avut timp de vise, la propriu...

Planuita de un an de zile si amanata cateva luni din cauza vremii, pana la urma excursia s-a intamplat intre 6 si 8 august.


Prima Zi
Cu inima stransa de codul galben de inundatii anuntat pentru vestul tarii, am plecat din Bucuresti vineri dimineata, impreuna cu Corrado si cu Fulgerica.
La ora 4:00 iesim din oras si constat ca un bec de pe faza scurta e ars si, cum inlocuirea lui e o adevarata aventura la masinuta mea, continuam asa, mai ales ca in scurt timp se lumineaza. N-a fost deloc o idee buna, dupa cum se va dovedi ulterior.
Pitesti, Craiova, Turnu Severin... Raman repede in urma. Intram in Clisura si odata cu peisajul spectaculos vine si fragmentarea drumului. Stam la nenumarate semafoare unde se fac lucrari. Portiunile deja finalizate sunt de calitate, e o placere sa mergi pe ele, dar nimeni nu stie cand vor termina toate lucrarile. Ne integram in coloana de TIR-uri si asteptam rabdatori verdele. Apar apoi portiuni unde drumul, afectat de viituri, seamana a forestier si trebuie rulat incet, foarte incet, pentru ca buburuza mea are o garda minuscula.
Aruncam un ochi la vecinii sarbi si le invidiem soseaua ce trece prin tunele si peste viaducte. Candva vom pedala si pe acolo.
In Moldova Noua facem dreapta catre Carbunari, stim ca urmeaza un forestier de vreo 22 de kilometri si speram sa fie de calitate buna. La inceput asa si este, dar apoi incep sa apara ceva sleauri, iar dupa vreo 4 kilometri apare unul mai mare, care necesita debarcarea pasagerilor. Deja nu mai e amuzant, mai ales ca avem si o limita de timp in care trebuie sa ajungem la Oravita, ca sa prindem trenul de Anina.
Ne depaseste o dubita si-i facem semna sa opreasca, sa aflam cum e drumul in continuare. Baietii rad manzeste:
- Cu asta vreti voi sa treceti muntele...?!?

Nu-i bine. Aflam ca mai sus e mult mai rau drumul, iar mie deja mi se pare maximul ce-l poate suporta masina. Vine si o veste buna, exista un alt drum pana la Sasca Montana - destinatia noastra de azi - drum care e asfaltat, dar trebuie sa ne intoarcem si sa facem un ocol de vreo 30 de kilometri, prin Naidas si Ciuchici. Cum pentru noi nu exista alternativa, intoarcem catre vale. Am pierdut mai bine de o ora si cam intram in criza de timp, iar de la Sasca Montana mai avem de pedalat inca vreo 25 de kilometri pana la Oravita.
Suntem pe serpentine si intalnim un grup de turisti care urca pe biciclete cu coburi. Sunt trei cupluri si dupa aspect sigur nu sunt romani. Niciunul nu cred ca are sub 60 de ani si niciunul nu impinge bicicleta, desi rampa nu e chiar mica. Stima!

In Sasca Montana parcam langa Politie, mancam ceva de la rucsac si ne echipam cat de repede putem.
Pana duminca aici va ramane masina, speram sa nu atraga prea mult atentia...








Dau drumul la GPS si urmarim traseul desenat de mine pe Google Earth. La inceput mergem pe asfalt cativa kilometri si apoi iesim pe un drum de tara, care traverseaza un camp. Aici imi aduc aminte ca vazusem pe harta un drum direct, care trecea dealul si hotaram sa o luam pe el, parasind cursul paraului pe care mersesem pana acum.
Dupa o vreme imi pare ca nu mergem bine, si ma panichez nitel, ca mai sunt doar 40 de minute pana la plecarea trenului si nu prea stiu cum sa continuam. Daca n-ajungem la timp vom pierde una din atractiile principale ale turei, parcurgerea celei mai vechi cai ferate din Romania, Oravita - Anina.
Mai consultam o data harta si ne linistim, suntem pe dumul cel bun si in scurta vreme iesim din nou la asfalt. Borna kilometrica ne arata doar 7 kilometri pana la Oravita.
Ajungem in gara cu doar 15 minute inaine de plecarea trenului, ultimul pe ziua de azi. La Casa e o adevarata mirare ca mai cumpara cineva bilet, iar pe peron doar cateva persoane asteapta trenul. Mai mult de jumatate sunt turisti.
Foarte amabila, casierita vorbeste cu conductorul sa ne deschida usa de la capatul trenului, ca sa avem o vedere buna asupra traseului.
Garnitura ne asteapta, iar noi apucam doar sa ne luam cate o doza de bere rece ca gheata.
Vagoanele sunt ca de jucarie, scurte, ca sa poata lua curbele stranse. Ne-ar fi placut ca si locomotiva sa fie pe aburi, dar aceasta circula doar la "comanda speciala"...
Urcam la capatul trenului si aproape instantaneu se porneste o ploaie adevarata, de vara. La fix ne-am miscat!
Ne odihnim putin pe bancutele de lemn si nu ne plangem de lipsa de confort. Incepem o calatorie in timp.
Biclele intra la perfect in spatiul din capatul vagonului.
Desi are 100 de ani, parca a fost gandit mai cu cap decat cele de azi.

Si pornim... Rotile lovesc ritmic rosturile dintre sine si scot acel sunet specific, pe care nu-l mai auzi la caile ferate sudate. Ne deplasam cu 10-15-20 km/h si privim in urma noastra cum ploua.

Parca mergem prin jungla, trenul isi croieste drum printr-un tunel de vegetatie, iar unele curbe sunt atat de stranse incat daca am merge mai repede sigur am sari de pe sine.
La un moment dat trenul ia un viraj in ac de par asa incat se poate vedea undeva, jos, sina pe care am urcat mai devreme.






















Curand tunelele de vegetatie sunt inlocuite cu cele in stanca, vreo 14 in total, fiecare cu tehnologia lui proprie de constructie, unele pietruite, altele taiate direct in roca.

















Berile s-au terminat si toti suntem bine dispusi si incantati de ceea ce vedem. Aveam oarece idee despre acest traseu, insa realitatea a depasit asteptarile.
Decat sa mearga la toaleta...

...mai bine un somn scurt si bun. E tare greu sa ramai treaz leganat si in tacanitul ritmic al sinelor.

Viaductele sunt spectaculoase, insa pacat ca nu se pot observa mai bine din mers. Sper sa se inaugureze vreodata o linie exclusiv turistica, care sa opresca pe ele, pentru a te bucura de priveliste.




Langa sine stau inca in picioare fantomele cladirilor din anii de glorie ai exploatarii carbunelui.


Doi "sefi de gara", care au invatat programul de sosire a trenurilor , undeva pe traseu... De data asta n-au capatat nimic.

Dupa aproximativ doua ore de la plecarea din Oravita ajungem la Anina, la capatul liniei.
Traseul asta a facut toti banii - 4.5 lei de persoana. Serios vorbind, nu-ti vine sa-ti iei ochii de pe geam.









Cautam o pensiune si prima gasita nu ne place deloc, desi nu prea facem noi pe mironositele. Ajungem la a doua, Pensiunea Costi, si se pare ca nici aici n-avem noroc, de afara nu prea ne inspira incredere, insa camera e ok si are si apa calda.

Alegerea ni se pare si mai fericita atunci cand ajungem in sala de mese si incep sa vina bucatele.
Prima bucata e o palinca banateana, cu margele la guler. Delicioasa, bine gatita...
Castronul de ciorba de afumatura cred ca are 750 de grame si aproape a ne pare rau ca am luat si felul doi, dar ne trece supararea cand suntem serviti cu un cotlet de porc condimentat si excelent facut.
Si ceva beri... si ceva ape... si cazarea... si micul dejun... si... vine nota! Fabuloasa suma de 65 de lei de persoana. Sa tot stai acolo!







A Doua Zi
Culcati relativ devreme in noaptea trecuta si treziti cand am avut chef, suntem plini de energie si dornici de aventura. Luam un mic dejun frugal, facem mici reglaje la biciclete si ne urcam in sa. Tinta zilei de azi e Cabana Valea Bei, pe Valea Beusnitei, la vreo 60 de kilometri departare de Anina. De asemenea azi vom face cunostinta cu primul sector al Cheilor Nerei, chei din care se desprinde Beusnita, catre nord.
Iesiti din pensiune, ne intampina un aer curat si racoros, de munte si un plafon de nori foarte jos. Totusi nu par a fi aducatori de ploaie, asa ca suntem optimisti si pedalam destul de in forta pe rampele asfaltate.






Dupa cateva sute de metri GPS-ul indica dreapta, pe un forestier ce taie muntele, catre Marila. Ca sa fac poza asta, bag ceva mai tare si ma dau jos de pe bicla in fata baietilor sau macar incerc sa ma dau jos, caci pantoful se cupleaza din nou, fara sa-mi dau seama, in pedala SPD si iau o tranta de pe loc de toata frumusetea. Noroc cu manusile, ca am cazut pe o piatra mare si destul de colturoasa, care m-ar fi taiat destul de urat in palma. Asa am scapat doar cu o vanataie .
Pe masura ce castigam altitudine, ceata e tot mai deasa. Pe marginea drumului cosasii isi ascut uneltele deja tocite dupa o repriza buna de munca.
Miroase a fan proaspat cosit, iar singurele sunete care se aud sunt harsaitul pietrelor pe lama coasei si zumzetul rotilor noastre pe drum. Nu vorbim, parca ne-ar parea rau sa tulburam linistea asta ce pare ireala pentru orasenii din noi.


Intram intr-un catun izolat si ne oprim pentru cateva poze facute pe drum. Ramanem masca atunci cand suntem apostrofati de o femeie din partea locului, care ne cearta ca mai intai trebuie sa cerem voie ca sa facem poze. Ce face televizorul asta din oameni! Cum sa ceri voie sa faci poze intr-un loc public...?!?




Ceata e tot mai deasa si umeda. Condenseaza pe haine, pe piele...











Trecem de creasta si plonjam la vale. Eu si cu Corrado suntem in fata si coboram un pic mai repede. Din cand in cand ne oprim ca sa ne regrupam. La un moment dat vedem ca Fulgerica nu mai apare nici dupa cateva minute. Strigam, insa ceata ne intoarce glasurile ca un zid.
Ne intoarcem si banuim ca in intersectia asta Fulgerica a luat-o la dreapta, iar drumul bun e cel inainte. N-avem semnal la mobil. Corrado coboara in dreapta, eu o iau inapoi, la deal. Dupa vreun kilometru vad ca suna telefonul. E Fulgerica. A coborat dealul, dar in directia gresita... Ne dam intalnire in intersectia buclucasa.

Dupa cateva minute apare si fiul ratacitor, cu opt kilometri in plus la bord.
Ne hotaram sa mergem grupati de acum incolo. Oricum deja a inceput sa se curete atmosfera.









Iesim din nou la asfalt si urmeaza o coborare ametitoare, de mai multi kilometri, care se termina in Oravita. Am facut mai putin decat trenul cu aproape o ora...
Ne oprim la un magazin pentru a lua ceva de mancare si o apucam apoi catre Sasca Montana, unde avem masina si unde e si intrarea in Cheile Nerei.
Cum nu vrem sa o luam pe acelasi drum, ne decidem sa urmama traseul GPS pe care ieri l-am abandonat. Acesta ne scoate pe un camp bine inmuiat de ploaie. Poteca se termina intr-un parau, insa vadul e imposibil, cu un noroi de 25-30 de centimetri. N-are rost sa ne porcim, asa ca facem o bucla larga si iesim tot in asfalt, in drumul spre Potoc.

Dupa ce iesim la drumul principal, baietii isi curata anvelopele incarcate de glod.

Eu, cu semislick-urile mele, am domnit-o. Desi am mers pe acelasi drum, bicla nu s-a murdarit aproape deloc si bineinteles ca nici n-am ce curata acum.
O livada cu prune imense, tocmai coapte, ne astampara setea si ne da un plus de energie.
In scurta vreme intram in Socolari, trecem prin Potoc si ajungem in Sasca Montana.
Gasim masinuta in buna stare, recuperam de la portbagaj ce avem nevoie si o pornim catre Chei.

Trecem o punte suspendata peste Nera si avem surpriza ca aceasta se termina cu.... o scara. Din fericire nu e la 90 de grade, deci nu pune mari probleme in a o cobori cu bicla pe umar.
Am ocazia sa ma distrez si incerc o traversare pe bicicleta. Imi reuseste doar pe jumatate, caci puntea intra in balans prea mare si ma opresc tinandu-ma de un cablu de ancorare. Daca ratam prinderea, eram baldabac (se vede pe filmulet)...
Ne inscriem pe cursul apei, pe malul stang (drept , geografic) si incercam sa mergem cat mai mult pe bicicleta, in ciuda pietrelor de pe drum si a vegetatiei care invadeaza uneori poteca.

Parcurgem un ogas mai noroios si intunecat si iesim pe stanca, la vreo 20-30 de metri deasupra apei, pe un fel de brana cioplita in piatra. De mult visam sa pedalez pe aici.

Aici debuteaza filmuletul postat la sfarsitul zilei. Am tinut aparatul in dinti, de curelele husei, in incercarea de a nu-l balansa prea mult. Mi-a reusit doar partial, dar mi s-a parut amuzant. Adrenalina se simte in felul in care microfonul mi-a captat respiratia.





Dupa brana ne intampina primul tunel. Din departare ne da ceva emotii, caci pare ca nu vom avea loc cu biclele prin el, insa pana la urma se dovedeste suficient de incapator.
Ca sa economisesc bateria de la aparatul foto, care s-a cam consumat ieri in diferite incercari cu blitz-ul prin tunele, folosesc acum lumina de la farul de la bicicleta, dar este un pic prea puternica, dupa cum se vede.
E o racoare atat de placuta in tunel incat nu-ti mai vine sa iesi afara, unde soarele, zgarcit la primele ore ale diminetii, se arata acum din ce in ce mai arzator.
Dupa ce am pedalat pe brana, acum ultima fita e pedalarea in tunel, mai ales ca in unul dintre tunele e si apa pana la glezne.

Si iesim fara mare greutate la asfalt, la Podul Beiului. Din Potoc se poate ajunge cu masina pana aici doar pe asfalt. Drumul continua pe forestier catre Canton Damian (in fata) si catre Cabana Valea Bei (catre stanga).
Deja sunt cateva masini parcate in zona si rugam pe cineva sa ne faca o poza.







Intram pe Valea Busnitei si deja suntem in "trafic". Ne intalnim cu destule masini care vin din sens opus, dar toate se opresc si ne fac loc sa trecem. Multumim! Parca nu sunt aceiasi soferi pe care-i intalnim zi de zi prin orase.
Dupa vreo 5-6 kilometri apare cabana, foarte cocheta, cu o curte imensa, impecabil ingrijita, linistita, in contrast flagrant cu mizeria, galagia si agitatia din campingul de dinaintea ei.

Un foisor imens promite o seara interesanta. Pana atunci avem de rezolvat cu cazarea. Avem vouchere si bine am facut ca am rezervat dinainte, ca e tot ocupat, ba chiar unii, gazduiti in camera noastra doar pana azi, parca n-ar vrea sa elibereze, dar n-au ce face. Se inghesuie prin camerele prietenilor. Deci, daca va bate gandul sa mergeti pe acolo, doar cu rezervare.

Toata curtea e o mini Gradina Botanica. Plantele au placute indicatoare, cu numele lor latinesc, iarba e tunsa proaspat, nu vezi un gunoi pe jos. Se vede ca a fost cabana e vanatoare de partid, angajatii isi fac datoria cu aplomb.









Un dus cald face minuni pentru starea fizica si de spirit. Cu haine curate pe noi plecam intr-o plimbare de picior catre Lacul Ochiul Bei si Cascadele Beusnitei. Drumul e mult mai bun decat in Chei si se poate face usor pe bicicleta, dar nu mai avem chef de transpirat si prafuit, asa ca o luam agale la pas.

In drum ne abatem prin curtea pastravariei. E imensa, cred ca sunt peste 20 de bazine si multe au peste, care se apropie de marginea bazinului atunci cand treci prin fata lui. Probabil din cauza reflexului lui Pavlov.
Unii sunt foarte mari, dar sunt si bazine cu puiet. Aranjam sa cumparam la intoarcere cate o bucata, sa-i frigem la gratar. Am carat dupa mine pana aici un litru de vin de Dragasani, asa ca deja ne ploua in gura.







Drumul catre lac e un fel de mica promenada, multa lume se plimba pe el, justificat de privelistile deosebite.
Apa contine o cantitate mare de carbonit de calciu, pe care-l depune pe toate obiectele peste care curge, pietre, pomi, crengi si creeaza aceste forme deosebite.




Lacul Ochiul Beiului impresioneaza prin culoarea aparte, data tot de carbonitul de calciu, care e depus pe fundul acestuia. Imi aduce aminte de Plitvice, Croatia. Are o adancime maxima de 3.5m si doar cativa metri in diametru.
Mai sus de lac gasim cascada principala a Beusnitei, unde depunerile de carbonit iau forme spectaculoase. Trunchiuri de copac aduse de viituri se integreaza in cascada si-i schimba necontenit forma.





Urcam deasupra cascadei si continuam pe poteca de pe malul raului. Formele ciudate din albie ne insotesc.

Ajungem la o a doua cascada si vedem ca poteca merge si mai departe, insa traverseaza o mare de urzici, asa ca decidem sa ne intoarcem.
Din rau se ridica o ceata misterioasa si, cum inserarea se apropie, zorim catre pastravarie, caci trebuie sa ajungem pe lumina, daca vrem sa mai capatam ceva.

Aici e masa noastra. Cel mai proaspat pastrav mancat vreodata.

Foisorul e contruit strategic, cu vatra in mijloc si forma de cort indian, ca sa capteze fumul si sa-l elibereze prin horn.
Ne chinuim mult sa aprindem focul, iar ulterior aflu ca baietii sparsesera lemne de afara si nu din sopron, unde erau mai uscate.



Bucataria cabanei e deschisa pentru toti si e dotata cu absolut tot ce-ai putea avea nevoie: randuri intregi de tacamuri, oale, cratite, pahare pana si de sampanie, ulei, orez, malai, condimente, zahar, etc, toate sunt la dispozitia turistilor. Doar carnea sa ti-o aduci sau s-o iei de peste drum, daca-ti place pestele.
Asa am mancat cel mai bun pastrav la gratar din viata mea. Am postit vinul si am regretat ca am avut doar un litru, a fost tare bun.




Ne retragem devreme caci maine planuim trezirea la 5:00AM si apreciem regula cabanei de a se interzice muzica de orice fel. De la 2-300 de metri se aude cum ragaie manelele pe toate vocile, dar mult prea slab pentru a ne deranja. La 23 suntem in pat. Noapte buna!







A Treia Zi
Asteptarea zilei a treia nu ne lasa sa adormim usor. Stim ca va fi foarte dificil, poate chiar imposibil sa rezbatem cu biclele prin chei. Avem pregatit si un traseu de rezerva, peste creste. Asta e valabil pentru mine si Fulgerica, Corrado ne va parasi si va merge la maraton, la Garana. Cum n-avem cheie la camera, de doua ori se intampla ca niste ametite de la camerele alaturate sa intre la noi, drept pentru care vine propunerea sa iesim goi pe hol sa facem nitica ordine...
E deja trecut de 12, deci am inceput o noua zi. Dormim in reprize scurte, fara sa reusim sa ne odihnim cum trebuie.
Cand ne era somnul mai dulce, suna alarmele la telefoane, e 5:00AM si trebuie sa ne miscam, caci ne asteapta o zi lunga.
Impachetam, mancam ceva si pe la 5:45 suntem in fata cabanei, gata de drum. E o liniste de-ti tiuie urechile, pana si ultimii petrecareti s-au dus la somn.
Mergem usor la vale, la lumina farurilor. Strangem destul de des franele, caci drumul e noroios in multe zone si nu vrem sa ne stropim chiar de la prima ora.
Incepe sa se crape de ziua cand ajungem la Podul Bei. Aici ne despartim de Corrdo, care o ia la dreapta, spre Potoc, iar noi la stanga, catre Canton Damian.




Drumul e usor, urca si coboara pe malul Nerei, in amonte si doar cateva portiuni cu noroi mai adanc ne fac sa reducem viteza. E ceata si nu reusim sa ne dam seama cum va fi vremea azi, daca ne va ploua sau nu.
La o ora dupa ce am parasit cabana intram in poiana de la Damian. Si aici linistea e tulburata doar de cate un sforait care rezbate din vreun cort.


In liniste traversam poiana si ne oprim la indicatoare. Unul ne spune ca avem 6 ore pana la Lacul Dracului. In sinea mea imi zic ca ar fi bine sa reusim sa fim acolo in 7 ore. Inca mergem pe bicicleta si suntem multumiti, caci recuperam timp in felul asta, timp pe care-l vom pierde in pasajele dificile.
La izvor facem plinul de apa, eu am un rezervor de 3 litri in rucsac si-l umplu, stiu ca drumul va fi lung.

Poteca e intrerupta doar de arborii doborati de furtuni, destul de multi carbonizati, secerati de fulger. Asta ne fragmenteaza destul de mult deplasarea.


Stiam ca primele portiuni mai dificile apar dupa traversarea prin vad, asa ca-mi propun ca acolo sa-mi demontez placutele SPD de pe pantofi. Ma surprinde insa o zona stancoasa si dupa ce merg putin pe ea constat ca e chiar cea cu lanturile. Nu mai stau acum sa ma descalt, merg inainte si vad ca ma descurc bine.
Se merge cu bicla intr-o mana si cu cealalta prins bine de cablu. Pana la urma poteca nu e chiar asa de ingusta, asa ca nu e nevoie sa folosim chingile de ancorare pe care, prevazatori, le-am luat cu noi.
Ne place, simtim adrenalina si ne bucuram ca nici Nera nu pare foarte umflata, dandu-ne sperante ca vom traversa fara mari probleme vadul.
Sunt putin surprins de incaltarile pe care Fulgerica le-a ales pentru tura asta, dar se dovedesc ok pe pietre si mult mai bune decat picioarele goale la traversarea raului.




Si ajungem la punctul care ne starnise atata ingrijorare si care ne-a facut sa amanam excursia vreo doua luni.
Nivelul nu e deloc mare. Fulgerica face o traversare de proba, fara bicicleta. Cu exceptia curentului destul de puternic, totul e ok. Daca te tii bine pe picioare, nu e nicio problema. Fundul apei nu are pietre mari, asa ca talpile imi sunt crutate de lovituri.
Curand suntem amandoi pe celalalt mal, unde profitam de apa pentru a ne curata de pamantul aruncat pe noi de roti.

Renunt sa mai demontez placutele si dupa un timp dam peste primul loc mai delicat de traversat, destul de expus si fara prize pe peretele neted. Fara bicicleta nu te doare capul, dar cu ea nu prea ne vine sa incercam, asa ca trece doar unul tintre noi dincolo si pasam ambele bicle din mana in mana. A fost totusi prea usor, si lanturile si acum am trecut rapid si ne pare ca totul va fi o joaca...

Portiunile relaxante, ca aceasta, sunt destul de rare, dar ne ajuta sa ne odihnim bratele si sa ne tragem sufletul.
Poteca e sapata de om in stanca, dar din pacate viiturile au rupt multe segmente si lucreaza in continuare. In zonele vijelioase se aude cum apa izbeste surd in golurile sapate sub noi. Oare va mai reface cineva acest drum? Il va sculpta din nou in munte?
Ne bucuram acum de el, cat mai putem.



Nici cand se mai largeste malul n-avem parte de un drum mai bun, e o adevarata jungla de copaci prabusiti si resturi aduse de viituri.
Mainile si umerii incep sa doara de la atata ridicat si purtat bicla. Ne mai oprim din cand in cand pentru cate un baton si o gura de apa. Nu ne intalnim cu nimeni.


Se vede aici cum a cazut in apa o bucata mare din poteca, lucru care ne obliga la o mica escalada. Din fericire prizele sunt bune si doar genunchii raman sa duca greul.




Oare cat de mare si furioasa a fost apa cand a lasat depunerile astea?!? Ne dam seama ca am facut bine ca nu ne-am aventurat aici cand au fost inundatiile in zona, desi nu prea mai aveam rabdare sa amanam.

Dupa atat antrenament, deja ne simtim ca niste capre negre pe potecuta ingusta si stancoasa. E 10:30 si ne cam cuprinde foamea, drept pentru care la primul loc mai larg ne oprim si mancam din nou. Ne simtim mai bine, revigorati, gata sa contiuam.

Si cat de bine ne-au prins odihna si masa!
Dupa numai cativa metri ne trezim cu un zid in fata, iar pe la vreo 7-8 metri inaltime pe el e desenat marcajul. Nu se poate asa ceva! Trebie sa fie si alta varianta! Totusi imi aduc aminte ca acum cativa ani cand am mai fost pe aici am avut o urcare criminala. Asta trebuie sa fie...
Dar cum sa mergem pe ea cu biclele, ca are vreo 70 de grade, iar pe unde e desenat semnul nici nu prea se mai vad prize.
Singura solutie e sa dam iarasi biclele din mana in mana. Ma gandesc cum as fi trecut aici daca ar fi trebuit sa vin singur, cum era stabilit la un moment dat... Poate as fi reusit la limita, dar efortul ar fi fost urias.
Nici in doi nu e deloc usor, facem o suveica, in care cel de jos da bicla celui de sus si apoi il ocoleste, urca deasupra lui si preia din nou bicicleta. Si trebuie sa facem asta de doua ori pentru cei vreo 50-70 de metri ai urcarii. Cu bicla mea e mai usor, ca are doar 9kg, dar tanculetul celalalt ne solicita in plus.

Sus trebuie sa mai luam din nou pauza. Suntem extenuati, lac de apa. A inceput sa se incalzeasca destul de tare si soarele cam arde.
Coborarea e destul de noroioasa si alunecoasa pentru sandalele lui Fulgerica, dar ajungem cu bine din nou la nivelul apei.

Si din nou pe stanca... Dam peste cel mai delicat punct al traseului. Poteca e rupta pana la stanca, prize cam lipsa, iar apa bolboroseste sinistru sub noi. Pana jos sunt vreo 3 metri si apa nu pare prea mica. Deci, cum trecem?
Fara bicla e relativ usor, dar cu ea nu prea ne vine sa incercam. Deschiderea e prea mare pentru a le pasa din mana in mana, ca mai devreme, ne-am apleca prea mult si nu e sigur ca am mai reusi sa ne ridicam cu tot cu ele.
Solutia salvatoare vine de la un copacel crescut strategic, chiar deasupra bucatii lipsa din poteca. Scoatem chingile si facem un pendul. Acum putem pasa bicla de la unul la altul in siguranta.
















Albia se largeste si putem iarasi pedala, ca si pana acum intrerupti de arborii cazuti in poteca, dar macar stam in sa si nu cu calutii pe umeri.
Intram in Poiana Alunilor si ajungem la puntea suspendata catre Salasul lui Vogiun, prilej de putina destindere cu mers pe cablu si alergat pe puntea leganatoare.
Imediat dupa punte ne intalnim cu primii oameni, care vin din sens opus. Fac ochii mari cand ne vad pe bicle si ne spun ca mai avem doua urcari si ca e destul de alunecos. Exact ce aveam nevoie...









Prima urcare e una abrupta, pe pamant ud si se termina cu traversarea a doi copaci imensi prabusiti de-a doua potecii. Desi am crampoane, tot alunec din belsug. Nu vreau sa ma gandesc cat a tras Fulgerica incaltat in sandale.
Iar coboram si iar urcam. Acum chiar ramanem fara suflare, e lung si inclinat, sus ne asteapta indicatoarele, iar de aici imi amintesc de inca o urcare si o coborare pe o poteca pietroasa, iar memoria nu ma inseala acum, din pacate.
Ne mai intalnim cu inca o familie, care vine din sens opus. Primim felicitari pentru efortul depus.
Ne intalnim cu alti doi ciclisti, dar fara biciclete, venisera din Carbunari, peste munte si le legasera la indicatoare. Sunt din Satu Mare.

Efortul e rasplatit de privelistea lacului ascuns in stanca.
Deci AM REUSIT! Am ajuns la Lacul Dracului si am facut chiar mai putin decat scria pe indicator, adica cinci ore si jumatate de la Damian.
De aici mai avem doar de traversat Nera din nou si apoi un drum forestier. Mancam iarasi, caci consumul de energie a fost deosebit. Intre timp apar si cei de la Parc si ne iau cate 5 lei, taxa de vizitare. Cerem informatii pe unde putem traversa apa, caci vadul nu mai e asa de evident, iar apa pare mai mare si curge mai repede ca la primul vad.
Deja vedem corturi peste Nera, se aude muzica, am ajuns din nou la civilizatie.
Incepem traversarea, insa nu mai e deloc placut. Sunt pietre mari pe fund, apa trece de genunchi si curge repede. Fiecare pas e dureros. Imi pare rau ca n-am luat cu mine si aquaslipers-ii, cu ei n-aveam treaba.
Raman fara baterie la aparatul foto.
Iar ne spalam si ne echipam si sarim pe bicicleta. Ne e dor sa mai dam o pedala dupa atata carat. Dar n-avem parte, mergem iarasi pe stanca, pe poteca, iar cireasa de pe tort e o coborare pe o scara de vreo 5 metri, scara ca la tara, verticala, de lemn, fara balustrada.
Dupa ea se cam merge pe bicicleta si se iese la un forestier. Zarim si primele masini, cu oameni iesiti la iarba verde. Abia acum am scapat de tot, insa avem alta problema, soarele, care ne topeste de tot.
Ne odihnim des, la umbra pomilor si ajungem la Sopotu Nou, unde mancam iar.
E trecut de pranz si ne gandim sa-l sunam pe Corrado, sa vedem ce a facut la concurs, dar are telefonul inchis.
Pornim mai departe, catre Carbunari, pe un urcus continuu, mare parte prin padure. Nu ne pare rau deloc ca nu vedem peisajul, caci e umbra si racoare.
Urcam cateva sute de metri in altitudine si apoi iesim pe platou. Se vede extraordinar, peste dealuri, peste vai, pacat ca nu mai pot face poze.
Ne intalnim din nou cu baietii din Ardeal, ei merg spre Sopot, noi tinem catre Sasca Montana.
Dam de asfalt si ne lansam in viteza la vale, din pacate nu prea repede, caci sunt cratere imense si e destul de circulat de masini.
Aflam ca abia acum a terminat si Corrado maratonul, deci avem de asteptat pana sa ajunga la noi.
Gasim un restaurant cochet, "La Vechea Moara", care seamana cu carciumioarele din Austria sau Germania, totul foarte curat si de bun gust, cu preturi acceptabile.
O bere fara alcool si niste muschi de porc la garnita dispar imediat. Ce rau imi pare ca sunt eu soferul, caci ar fi intrat tare bine o bere adevarata...
Apare si Corrado intre timp, se pare ca fata de anul trecut au lungit traseul si de aia a terminat mai tarziu.
Cat mananca si el, ma culc in masina, vreo 30 de minute, sa-mi revin.
Pe la orele opt plecam spre casa. Iarasi circulatie la paleta in Clisura, ne prinde noaptea. La Severin, la o bariera opresc farurile, sa nu-l chiorasc degeaba pe cel din fata mea. Trece trenul si... surpriza! Cand aprind farurile se arde si al doilea bec pe faza scurta. Nu se poate!
Ca sa schimb faza scurta e calvar, trebuie pusa masina pe cric si umblat prin contraaripa, arcurile becului sunt tari, e noapte, etc.
Asa ca 350 de kilometri a trebuit sa conduc doar cu proiectoarele si cu faza lunga, cand era posibil. Asta a avut un efect dezastruos asupra starii de oboseala, astfel incat pe autostrada a trebuit sa ies pe o bretea si sa stau 10 minute cu ochii inchisi, ca nu mai puteam sa conduc.
Ii las pe baieti la casele lor si la 5 :20 ma bag in pat, dupa 24 ore de nesomn.
La 8:20 suna ceasul, incepe o noua saptamana de lucru...




Bike route 644659 - powered by Bikemap



Bike route 644662 - powered by Bikemap

20 de comentarii:

  1. Frumos! Foarte frumos! Mi-ai dat o idee pentru unul dintre week-end-uri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi pare rau ca nu am reusit sa vin si eu. Aveam de lucru la masina si am zis ca este singurul weekend liber asa ca am renuntat la bicicleta in favoarea ei. Saptamana viitoare vreau sa bag niste trasee cu bicicleta daca ai vreo idee da-mi de stire.

    Bine ca ati facut si voi poze multe sa avem si noi cu ce sa ne delectam.

    RăspundețiȘtergere
  3. Doc, sigur ti-ar fi placut iesirea.
    Saptamana viitoare plec in traseul pe Dunare, dar la intoarcere ar fi niste propuneri. Am dicutat si cu Corrado si am putea merge ori in Ceahlau, la Dochia, ori in Clisura, pe malul sarbesc. Vorbim.
    Poti incerca traseul pe care l-am facut noi saptamana trecuta, pe Valea Cheii, langa Ramnicu Valcea.

    RăspundețiȘtergere
  4. Adevaraciune :(( incep sa regret din ce in ce mai tare...oricum din relatari pare ceva de rupt din romanele de aventuri...

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumoasa aventura, foarte frumoasa relatarea, superb filmuletul cu aparatul tinut cu dintii, maxima senzatia : "Nu va opriti !.. nu va opriti !, v-ati oprit. " (strigat printre dinti).
    Felicitari.

    RăspundețiȘtergere
  6. Asteptam sa mergi de la Donau-Eschingen la Wien si apoi multe poze si descrieri :-)

    RăspundețiȘtergere
  7. Minunat am citit cu mare placere isorisirea, oricum aveam de gand sa revin in zona pentru rafting si trekking, acuma s-a mai adaugat si bicicleala. Prima oara n-a fost sa fie... Era inca mare apa si n-am putut trece. Apropos de asta o poza foarte epica din trimpul incercarii de traversare:
    http://picasaweb.google.com/DiaconescuRadu/20090418Nera#5335431608794696370

    Em'

    RăspundețiȘtergere
  8. :)
    Noi am avut noroc de apa mai mica la vad, dar parca avea viteza de curgere mai mare, oricum s-a traversat fara probleme.

    RăspundețiȘtergere
  9. Cine n-a apucat sa mearga pe calea ferata Oravita-Anina, ar trebui sa se grabeasca sa o faca... Se pare ca va deveni o amintire, pacat...
    http://www.romanialibera.ro/actualitate/transilvania/cea-mai-veche-linie-de-cale-ferata-din-romania-va-fi-desfiintata-203241.html

    RăspundețiȘtergere
  10. foarte frumos. cheile Nerei e unul din locurile pe care mi-am propus să le fac cu 2 ani în urmă, dar nu am reuşit. mă bucur că aţi reuşit să terminaţi ruta asta fără probleme şi că am găsit un reportaj despre exact ce vreau eu să fac.
    chiar dacă, acum că ştiu la ce să mă aştept, pare altfel... tot o să fac traseul ăsta!
    mulţam fain!

    RăspundețiȘtergere
  11. Succes. Usor nu e, dupa cum ai vazut, dar frumos e cu siguranta. Merita.

    RăspundețiȘtergere
  12. Dementie totala.Am facut si eu traseul asta acum 2 ani si e printre cele mai impresionante din tara.... keep on cicling :)

    RăspundețiȘtergere
  13. Ai fost cu bicicleta?
    Chiar eram curios daca a mai carat-o cineva dupa el prin chei :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Foarte frumos , si eu tot imi propun sa merg de ceva timp ...poate ne adunam mai multi si merem,singur parca nu prea merge

    RăspundețiȘtergere
  15. Doar sa aveti grija la nivelul apei, sa nu fie prea mare.
    Insa dupa iarna asta,cam fara zapezi, nu cred ca va paste pericolul de viitura.

    RăspundețiȘtergere
  16. excelenta tura: am mai mers dupa o tura de-a voastra acum multi ani, de la cheile butii la herculane si nu am regretat, asa ca weekendul asta cred ca vom merge pe asta.

    RăspundețiȘtergere
  17. Vreme buna!
    Daca ai citit, stii ce va asteapta... :D

    RăspundețiȘtergere
  18. Salut. Detin forumul Cheile Nerei Info (http://www.cheilenereinfo.ro) si sunt interesat de un schimb de link-uri. Putem discuta si pe Facebook detalii (https://www.facebook.com/cheile.nerei.5). O zi buna.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Salut.
      Multumesc pentru oferta, insa nu sunt interesat de schimburi de link-uri.
      Daca ti se pare de folos, poti prelua info/poze de aici, cu citarea sursei.

      Numai bine!

      Ștergere